Zully Mustafa: “Scriitorii români nu-şi respectă cititorii!”

Cu Zully Mustafa, proaspăta autoare a cărţii Nopţi Orientale, despre sexul în literatură, scriitorii români şi editurile aferente.

¤ Ai putea ajunge să scrii cărţi pe bandă rulantă sau e numai un lucru de feeling: scrii cînd ai inspiraţie.

Aş putea să scriu pe bandă rulantă, dar n-o voi face niciodată, fiindcă asta ar însemna să nu mai caut o formă de artă, o metodă sau un stil în care să-mi îmbrac mesajul, ci să scot un sul de hîrtie igienică. De obicei scriu cînd vreau să transmit ceva, sau cînd vreau să demonstrez ceva, încerc s-o fac în cuvinte cît mai puţine, să renunţ la balast, să ajung în miezul problemei care mă frămîntă sau care m-a frămîntat prea mult timp, încerc să ating “buba”, să văd cît doare, dacă doare, cum doare, de ce mai doare (asta în situaţiile în care scriu la persoana I, la modul acela confesiv). Şi nu contează că la modul confesiv poate vorbi şi un personaj, atunci cînd îi spun povestea, mă identific cu el pînă la ultimul por, pînă la primul şi ultimul fir de păr ca să-i pot înţelege povestea şi s-o spun mai departe exact aşa cum a simţit-o el, îi trăiesc dezamăgirile, durerile, angoasele, frustrările ca şi cum ar fi ale mele, mi le asum, intru în pielea lui ca şi cum ar fi a mea, fiindcă altfel, din punctul meu de vedere, el nu există. Nu ştiu, are sens ce spun? Pentru mine are foarte mare sens. De aceea, pun foarte multe trăiri la bătaie atunci cînd scriu o carte, fie că e una pentru copii, fie că este una de proză erotică. Nu mă întreba cum mă simt după ce pun punct.

¤De fapt, cînd ai inspiraţie? Ce faci în momentele în care vrei/trebuie să scrii, dar muza e departe?

Nu cred în inspiraţie, nu cred în muză. Nu există aşa ceva pentru mine. Există munca pe text. Foarte multă muncă. Am avut zile în care am scris 10 ore fără întrerupere şi peste un an sau doi am aruncat totul la coşul de gunoi, fără nici un pic de milă. Tot timpul caut, caut, caut… sînt mereu în căutarea unui personaj, a unei poveşti de viaţă, a unui loc, a unei cărţi bune. Eu în viaţa reală sînt o mare căutătoare. Oamenii despre care scriu sînt foarte vii, vibrează, trăiesc cu intensitate tot ce li se întîmplă, participă cu tot sufletul la jocul ăsta care se numeşte viaţă, se dau de ceasul morţii, greşesc, şi-o iau în barbă, dar nu renunţă la căutare. Chiar şi în cărţile pentru copii, de exemplu Căpşunile îşi căutau culoarea, Mînzdrăvan, un căluţ rătăcit, îşi căuta drumul spre casă, Ada din “Strugurii s-au copt în lipsa ei” s-a desprins dintr-un loc să-şi caute fericirea, aşa cum o înţelegea ea, personajele din “Nopţi orientale” caută sex sau dragoste. Cînd toţi caută cîte ceva, iar eu ştiu foarte bine unde să-i duc pe toţi ca să găsească ceea ce cu atîta fervoare caută, ce nevoie mai am eu să găsesc o amărîtă de muză?

¤ Care dintre cele două romane e mai aproape de sufletul tau şi de ce?

Nopţile orientale, fără îndoială, deşi “Strugurii… ” este o poveste mai blîndă şi mai frumoasă şi a avut mare priză la public. În Nopţi am făcut ping-pong cu trăirile tuturor, am dat un bobîrnac sentimentelor false după care răcnesc atîta femeile şi bărbaţii, i-am permis lui Hazel, personajul principal, să fie răutăcioasă cu toţi, argumentînd însă poziţia ei. Sigur că am împrumutat acestui personaj foarte mult din ideile mele despre erotism, dragoste, sex, trădare şi răzbunare, ba chiar cel puţin două capitole sînt 100% reale şi sigur că mă aştept din cauza asta la tot felul de reacţii negative, dar sincer nu-mi prea pasă. Erotismul din Nopţi… e doar un pretext pentru ceea ce vreau să spun de fapt. Fiecare însă din cei care vor citi are dreptul să înţeleagă ce vrea din ele.

¤ Ai putea să scrii cărţi de tip Sandra Brown?

Hehehehe…. De ce-aş scrie aşa ceva? Bineînţeles că aş putea, dar nu m-aş semna pe ele. E de-ajuns să citeşti o carte de-a Sandrei Brown şi să nu-ţi mai baţi capul cu celelalte, fiindcă toate seamănă între ele, sînt construite pe acelaşi schelet, au în spate aceeaşi poveste: fata frumoasă care pare uşoară, dar e plină de virtuţi se întîlneşte cu bărbatul vieţii ei şi pînă la urmă se căsătoresc. Poveşti de adormit virginele…

¤ Ce NU ai putea să scrii? Şi de ce?

N-aş putea să fac critică. Nu citesc critică. Nu mă interesează domeniul ăsta. Toate pompoşeniile alea care se spun despre cărţile unora sau ale altora, limbajul de lemn, toate farafastîcurile şi mambojumbo-urile psihanalitice care se fac pe marginea cărţilor, că a vrut scriitorul să zică, să facă, să dreagă, că n-avea de unde să ştie dacă n-ar fi trăit aşa sau altfel. Mă umflă rîsul cînd citesc două trei paragrafe despre ce-a vrut să zică scriitorul în romanul cutare. Asta n-aş face, n-aş scrie niciodată. Mi-e teamă de ridicol.

¤ Cînd crezi că un scriitor din România va putea trăi din propriile lui cărţi? Exceptîndu-l pe Cărtărescu, desigur…

După ce editorii vor respecta toate astea: personalitate, nebunie, orgoliu, muncă şi vor investi în el încredere. Tu crezi că Mircea Cărtărescu a cîştigat bani din cărţile lui pînă acum cîţiva ani? Adică bani, nu firimituri. Scriitor este cel care-şi asumă condiţia încă înainte de a începe să cîştige bani. Nimeni nu s-a făcut remarcat pentru că a scos o carte. Aaa, poate după moarte, cum s-a întîmplat în cazul lui John K. Toole, care s-a sinucis sătul de refuzurile editorilor, iar apoi, după moartea lui “Conjuraţia imbecililor” a luat premiul Pullitzer.
Dar… insist asupra pluralului. Nu te numeşti scriitor pentru că ai reuşit în sfîrşit să termini o carte. Eşti doar un om care, printre alte lucruri pe care le-a făcut în viaţă, a scris şi o carte. Abia după ce un scriitor îşi va asuma în România responsabilitatea unei vieţi austere, fiindcă cel puţin cîteva luni cît lucrezi pe manuscris trebuie să te deconectezi de la tot ce înseamnă viaţă socială, trebuie să fii pregătit să umbli cu cuţitele imaginaţiei în nişte zone în care uneori n-ai ce căuta, abia după ce eşti pregătit să fii cît se poate de dur, de crud, de atent, de motivat, de eficient cu tot ce se întîmplă în atelierul tău de lucru, abia dacă eşti pregătit să umbli cu instrumentele minţii tale, să fii inflexibil, ba chiar de preferat cît se poate de impasibil, la părerile celor din jur, şi mai ales, abia după ce editorii vor respecta toate astea: personalitate, nebunie, orgoliu, muncă şi va investi în el încredere, putem vorbi de o echipă editor-scriitor care funcţionează şi care este pregătită să scoată cărţi bune, cu priză la public. Crezi că e uşor să dormi în cap cu personajele tale, să le visezi şi să te trezeşti tot cu gîndul la ele?

¤ Cîte cărţi pe an trebuie să scrii ca să ai un nivel decent de trăi din munca ta?

Ideal ar fi să-ţi permiţi să fii scriitor. Adică e totuşi un lux toată povestea asta. Cînd îţi curg facturile pe sub uşă, zău dacă-ţi mai vine să te gîndeşti să inventezi poveşti credibile pentru personajele tale. Atunci nu prea mai e fun să scrii. O construcţie reală cere timp, răbdare, timp pentru lectură, pentru documentare, timp sa-ţi mai trăieşti şi viaţa, răbdare cu tine, cu cei din jur care-ţi spun să te apuci de treburi serioase, hehehehe… ca şi cum să scrii e ceva neserios. Nu e chiar aşa… nu se scriu cărţi într-un singur an… nu toţi au eficienţa şi fluenţa lui Eliade, nu toţi au răbdarea lui Flaubert, care a lucrat 13 ani la cea mai celebră carte a lui, nu toţi au avut siguranţa financiară a lui Marguerite Yourcenar care şi-a permis o viaţă de studiu şi destul de multe călătorii. Ca să scrii despre lume trebuie să fii în lume, altfel de unde să-ţi iei experienţele? Şi ca să fii în lume este destul de costisitor. Dacă eşti tînăr, la început de drum, zero experienţă, zero răbdare, zero mesaj de transmis, şi vrei să publici, eu, dacă aş fi editor, nu te-aş băga în seamă. Că şi drumul pînă la un editor e tot un drum de făcut în viaţa unui scriitor. Poate mai important decît altele. Aşa că nu ştiu să spun cîte cărţi trebuie să scrii pe an ca să ai un trai decent. Mai bine nici să nu te gîndeşti la un trai decent în primii tăi trei-patru ani de la publicarea primei cărţi. Mai bine să te gîndeşti la următoarea carte şi la cît de bună trebuie să fie ea.

¤ Care este scriitorul tău român favorit? Care era cartea ta favorită acum 10 ani?

În momentul de faţă, nu am nici un scriitor român favorit. Îmi plăceau prin adolescenţă interbelicii, dar acum n-aş mai avea răbdare să-i recitesc. Dar, cum spuneam mai sus, caut, caut… hehehe… Cartea mea favorită, de căpătîi aş spune, era “Corespondenţa” lui Flaubert. Încă îmi mai place, dar nu mai e de căpătîi.

¤ E mai uşor să scrii cărţi pentru copii sau dimpotrivă? De ce?

Nu iau ca pe o corvoadă nici scrisul pentru copii, nici cel pentru adulţi. Scrisul pentru mine nu este un sacrificiu, nu-mi smulg părul din cap cînd nu-mi iese un paragraf, sau un capitol. Pur şi simplu mă opresc şi fac altceva. Cînd scriu cărţi pentru copii iese la iveală latura mea ludică, regret inocenţa pierdută, încerc să mi-o redescopăr astfel, ba chiar să o păstrez acolo, am momente cînd mă umflă rîsul cînd scriu pentru ei, apoi am o clipă de luciditate cînd îmi spun: frate, ce poate să-mi treacă prin minte! :))

¤ Vei mai scrie cărţi pentru copii?

Bineînţeles că voi mai scrie. Mă inspiră copiii. Îmi aduc atît de multă bucurie în viaţă încît nici nu ştiu cum să le mulţumesc altfel pentru asta şi mă apuc de scris poveşti. Abia aştept să scriu pentru copiii mei, atunci cînd îi voi avea, cele mai frumoase poveşti din lume.

¤ Sexul vinde cu orice preţ, inclusiv în cărţi?

Poate că unii plătesc pentru sex, nu ştiu, treaba lor. Mi se pare o carenţă de potenţă sau de feminitate şi-atunci, dacă nu se poate rezolva altfel decît cu bani, asta e. Eu nu cumpăr cărţi în funcţie de sexul din ele, dar dacă sînt bine scrise nu-mi lipsesc din bibliotecă.

¤ Nu crezi că majoritatea scriitorilor români mizează pe sex pentru a-şi cîştiga notorietatea?

Care sînt scriitorii ăia români care au mizat pe sex? Şi despre ce notorietate vorbeşti? Eu n-am auzit de ei. Ori dacă am auzit, n-am citit nimic sexual în cărţile lor. Oricum eterna întrebare: ce caută sexul într-o carte? Păi, ce să facă sexul şi el într-o carte? E pus acolo fiindcă personajele acelea în momentul acela trebuie să facă sex. Sau dragoste. Sau să se dorească. Că dacă nu se doresc, cum oare se mai iubesc? Şi dacă se iubesc, nu-i păcat să nu facă şi sex? Şi dacă tot s-a vrut proză erotică, nu e oare anormal să nu găsim erotism acolo? Aici însă intervine îndemînarea fiecăruia în a descrie o scenă fără să se lipească de clişee gen: bulbul amorului, valea plîngerii sau seminţele plăcerii, sau alte aberaţii de-astea care mă făceau pe mine să rîd dispreţuitor cînd eram adolescentă şi citeam, din curiozitate sau pentru că era la modă, “Pisica în cizme” sau cine ştie ce alte sandrabrownisme.

¤ Crezi că o eventuală lansare în Turcia ţi-ar crea un culoar favorabil pentru lansarea pe pieţele internaţionale mai mari?

Cred că în orice altă ţară aş fi fost, aş fi ajuns pînă acum un mare scriitor, că drumul meu ar fi fost mai uşor, că aş fi avut timp mai mult pentru cărţile mele, pentru studiu, pentru citit, pentru călătorit.

¤ Ce le lipseşte scriitorilor români pentru ca propriile lor cărţi să se tragă în tiraje mai mari de 1-2000 de exemplare?

Le lipseşte bunul simţ, asta le lipseşte. Nu iau în calcul cititorul, nu se gîndesc la cel care-i citeşte, nu-şi respectă receptorul. Au impresia că povestea lor e cea mai importantă, cea mai interesantă, cea mai deşteaptă, cea mai dureroasă, cea mai plină de învăţăminte şi de-asta devin plictisitori, sforăitori. Vorbesc acum strict din punctul de vedere al cititorului care sînt, pentru că să fim serioşi, am citit mai multe cărţi decît am scris, deci am mai multă experienţă în privinţa asta şi voi avea din ce în ce mai multă. Nu mă interesează limbajul pompos, încărcat de metafore, nu mă interesează cît de deştept e scriitorul respectiv, oricum asta se simte, chiar dacă foloseşte un limbaj simplu, ceea ce cu adevărat mă interesează este să mă recunosc în povestea lui. Să fiu acolo în ea. Să particip efectiv. Sa mă captiveze, să se joace cu mine, să mă fascineze, să mă manipuleze, să mă facă să rămîn lîngă el. Dintre scriitorii români doar Eliade a reuşit să facă asta cu mine şi Rodica Ojog Braşoveanu. Cît despre tiraje mai mari… aici intervine decizia editorului. Dacă are în ogradă un scriitor serios şi plăcut de publicul pe care acesta din urmă şi-l creează prin cărţile lui, doar n-o fi nebun să se limiteze la un tiraj mic. Totul se leagă.

¤ Ce le lipseşte editurilor din România pentru a scoate tiraje mai mari de 1-2000 pentru scriitorii români?

Scriitori buni, serioşi, rezistenţi şi motivaţi.

¤ Cînd apare următoarea ta carte şi ce va avea ea în plus faţă de primele două?

Nu ştiu cînd apare următoarea carte. Probabil după ce o voi termina, dar nu ştiu cînd se va întîmpla asta. Se poate să fie gata anul acesta, se poate s-o amîn pînă la anul. Nu va avea nimic în plus, este o cu totul altfel de poveste. În primul rînd nu mai este scrisă la stilul confesiv, nu se întîmplă mari amoruri în ea, este o parabolă despre sisteme şi libertate, despre prietenie şi loialitate, despre eşecuri profesionale şi despre editurile din România, că tot mi-ai pus atîtea întrebări despre tiraje, editori şi scriitori. 🙂 O să găsim acolo nişte răspunsuri amuzante. E o carte care mă distrează foarte tare atunci cînd lucrez la ea.

¤ Cît de mult te ajută blogul în cariera de scriitoare şi în ce fel?

Ţin legătura prin el cu cititorii mei din ţară şi de peste hotare. Fiindcă vezi tu, pentru mine, oamenii aceştia sînt foarte importanţi. Dacă voiam să scriu doar ca să-mi gîdil orgoliul, altfel s-ar fi pus problema. M-aş fi băgat într-o uniune ceva şi mi-aş fi arătat muşchii de scriitoare pe la cenacluri literare. Mie-mi plac oamenii, trăiesc printre ei, mă întîlnesc, îmi pasă de ei şi vreau să fac lucruri frumoase cu şi pentru ei. Blogul meu funcţionează acum ca un instrument de selecţie, de comunicare şi de raportare la social. Şi nici măcar nu e idealism asta. Mi se pare o chestie normală.