The more you see the less you know
The less you find out as you go
I knew much more then than I do now
Neon heart day-glow eyes
A city lit by fireflies
They’re advertising in the skies
For people like us
(U2)
Oraşul e ca un deşert. Noaptea i se scurge metalic prin vene adunându-şi umbrele şi amintirile în oaze înguste, stoarse de viaţă. Neoanele multicolore nu sunt decât cactuşi pitici şi strălucitori, poleială inutilă născătoare de fete morgane strâmbe, cu buze mânjite de rujuri ieftine. Din când în când, urletul unei ambulanţe trezeşte spaima că mai ai doar câteva ore de viaţă înainte de îmbrăţişarea sufocantă a nisipului.
Ce m-ar putea face să ies din casă într-un astfel de decor? Telefonul sună continuu, de unsprezece minute. Dacă aş fi într-un film, aş fi bătut de mult recordul telefonului care sună de zeci de ori, ca o picătură chinezească în cartierul chinezesc, la începutul lui Once upon a time in America. Din păcate nu sunt decât în filmul propriei mele vieţi iar spectatorii au plecat de mult din sală fiindcă li s-au terminat proviziile de popcorn.
Aproape că aş putea să-mi imaginez o melodie pe ritmul ţârâitului, zău că l-aş ruga pe Fatboy Slim să mi-o mixeze. Deschid uşa de la balcon şi arşiţa nopţii mă loveşte cu brutalitate în obraz. Pe cal de-aş fi fost, acum eram la pământ. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu prieten cu John Wayne. Bine, ştiu, cine nu şi-ar fi dorit, copil fiind, să-l aibă pe marele John alături? Pe vremuri, pe alte vremuri, JW era number one. Apoi venea Errol Flynn. Da, îmi plăcea şi Errol, aproape la fel de tare pe cât de nesuferit îmi era Clint. Avea aerul ăla romantico-dur, cu mustăcioara lui neserioasă şi cu mâna pe care o întindea mereu gagicilor neajutorate. Îmi amintesc perfect visul unei nopţi de aprilie, pe la 11 ani: eram la mine în cameră şi stăteam de vorbă cu JW şi Errol. “Johnny“, îi spuneam, şi el se uita la mine cu ochiul drept (stângul era veşnic acoperit de banderola neagră care-l prindea atît de bine pe omul vestului), “când ai de gând să-ţi schimbi eşarfa aia portocalie de la gât?”. Errol ne privea ghiduş şi zâmbea. JW a scos sticluţa lui plată şi fără fund în care whisky-ul părea că se regenerează la infinit, a tras o duşcă, şi mi-a replicat dur: “Nu-i treaba ta, puştiule!”. Apoi au plecat amândoi să ucidă nişte indieni or something, mie mi-a fost de ajuns că fuseseră la mine în cameră: a doua zi aveam să-i zdrobesc căpăţâna infatuatului de Bilă de la etajul unu, ba mai mult, să-i capturez toate tigăiţele şi să-i scalpez picioarele cu ceară de la mătuşi-mea.
Balconul meu pare a fi în vârful unui turn Babel. Ce-mi place e că pot vedea întreg oraşul de aici. Ce nu-mi place e că întreg oraşul e ca un deşert şi că vecinul de dedesubt încă pute a mort, deşi a murit acum cinci ani. De pe balcon, ţîrîitul telefonului se estompează ca o melodie al cărui volum s-a redus brusc fiindcă cineva a acoperit boxele cu un prosop ud. Ştiu cine e la celălalt capăt al firului şi ştiu că va suna toată noaptea, oferindu-mi unicul pretext pentru a mă arunca în curând în porcăria de afară. Aprind un trabuc bun şi pufăi de câteva ori trimiţând subtilităţi cubaneze deasupra oraşului. De fiecare dată când îmi aprind un trabuc ştiu cu certitudine ce urmează. Nimic bun. Nimic care să-mi liniştească pulsul. Nimic care să-i oblige pe ceilalţi să fie mai drăguţi cu mine. Şi mai ales nimic care să mă oblige pe mine să fiu mai drăguţ cu ei. Atunci când îmi aprind un trabuc e ca şi cum aş ridica siguranţa unui revolver.
Mă simt mai rău ca cineva care a primit douăzeci lovituri de secure în spate. Aş mânca ceva, dar frigiderul e gol ca nivelele superioare ale unui iad ce aşteaptă să-i vină dracii de la muncă. Arunc trabucul în neant, arunc o pânză pe mine şi ies pe uşă cu urechile tremurând pe ritmul telefonului.
***
Barul Coyote seamănă cu muza beată a unui poet ratat. Noaptea nu e încă răpusă – să fie vreo trei – dar mesele deja părăsite îşi arată fardul prost. Cinci-şase clienţi transpiraţi mai trag speranţe la o şuşă dar n-are cine să le spună că pierd vremea. Într-un colţ întunecat, doi năpârstoci cu sprâncenele ciuruite de lanţuri şi ghiulele în miniatură se ling cu patos. El şi-a băgat mîinile prin toate crăpăturile ei în vreme ce ea şi-a deschis universurile blestemându-se că nu s-a crăpat mai mult sau măcar că nu s-a crăpat de ziuă. La bar, Tony (de ce pe toţi barmanii îi cheamă Tony?) răsuceşte plictisit un shaker trăgând cu ochiul la reluarea unei partide de snooker. De fiecare dată îl întreb cum naiba ţine minte ordinea în care bilele colorate trebuie băgate la găurică şi de fiecare dată îmi dă acelaşi răspuns idiot: “Oamenii de ştiinţă ştiu lucrurile astea“. Ultimul personaj în carne şi oase din bar e Juice. E pe jumătate beată, dar mie-mi place aşa. Când e trează povesteşte prea mult despre cum visează să se îndrăgostească şi să plece pe motorul unui poznaş tatuat cu numele ei. Dacă alcoolul îi amorţeşte neuronii lucrurile stau mai bine şi Juice devine interesantă. Mă aşez lângă ea şi-i cer lui Tony un gin cu gheaţă şi lămâie (ah, ce privire ucigătoare mi-ar trage big JW acum!). Juice intră rapid în combinaţie. Mă mir un pic cum de n-are client la ora asta dar îmi dau seama imediat că într-aşa o smoală de noapte nici măcar un pervers ca mine n-ar agăţa o curvă într-un bar.
– Nasoală noapte, nu-i aşa? Nici greierii nu ţârâie ca la mama lor.
Ce-mi place la Juice e că niciodată nu face figuri. Trânteşte ceea ce gândeşte ca şi cum ţi-ar trânti farfuria de ciorbă în faţă şi te-ar privi direct în ochi: “Mănâncă!”.
– Lucrurile nu mai sunt de mult ca altădată, Juice. Nici măcar nopţile.
Se apucă să-mi povestească dintr-o dată despre cum şi-a tras-o cu ultimul client, adică acum două zile. Se vede că se plictiseşte şi cum Mamacita nu-i mai e alături de câteva luni, n-are cui să verse greţurile cotidiene. Pe mine mă cunoaşte de vreo trei ani, adică de când îmi beau ginul în barul Coyote. A făcut câteva tentative de a mă agăţa. Primele cinci fără succes. La a şasea m-a prins beat, m-a cărat într-o cameră de hotel şi m-a futut pe gratis fără să-mi dau seama. Fără să-mi dau seama cum am funcţionat adică. Mai târziu mi-a mărturisit că a avut un pitic pe creier în ceea ce mă priveşte şi cum ea nu se joacă niciodată cu piticii creierului ei, trebuia să-l ucidă prin unicul mijloc posibil: trăgându-mi-o mie. Habar n-am dacă mi-a plăcut sau nu, nici măcar nu mai ţin minte ce fel de ţâţe are şi deşi m-a chinuit o vreme întrebarea asta stupidă, mi-am dat seama că nu vreau să ştiu. Dacă i-aş cere, mi le-ar arăta imediat. Juice e o tipă de treabă, are un du-te vino în priviri şi mişcă rezonabil din cur. În plus, nu ştiu unde mai are loc în piept pentru o inimă atât de mare. Fie şi pentru că într-o noapte a sunat la salvare pentru un client care după ce a ţinut morţiş să-i îndese un pepene în fund a făcut atac cerebral. Norocul lui s-a numit Juice: a scăpat doar cu o semi-pareză şi de atunci îi trimite săptămânal un buchet de trandafiri în care scapă un bileţel pe care scrie invariabil “Mulţumesc, iubito!”.
Juice vorbeşte despre cărnuri şi poziţii, pare amuzată şi plictisită în acelaşi timp dar oricum nu fac efortul de a o asculta. Îmi privesc cubul de gheaţă topindu-se în gin şi încerc să scap de viermele ţârâitor din creier. Dacă aş putea, aş ridica acum receptorul şi aş urla din toţi bojocii să mă lase dracului în pace. Poate chiar asta fac, dar la nivel senzorial nu simt altceva decât greutatea unei imense ghiulele pe care cineva mi-a agăţat-o de gât.
-…şi dup-aia am mers în baie. Vroia să mi-o tragă în cadă. M-a aşezat în genunchi şi a început să-mi care palme peste faţă…
Sunt sigur că noaptea asta nu se va termina niciodată. Sunt sigur că voi sfârşi peste o mie de ani, cu părul alb, cu coatele sprijinite de barul mâncat de carii, cu pâlniile urechilor căscate la maxim, precum un cameleon ciudat, ascultând poveştile mai mult sau mai puţin sexuale ale lui Juice, cu ţârâitul telefonului înfipt forever în creierul meu, incapabil să mă ridic, să-mi smulg rădăcinile din scaunul ăsta înalt şi să-mi regizez filmul propriei mele vieţi.
– Alo? Baby?
– Pe cine căutaţi?
– Pe D.J.
– Nu mai locuieşte aici. Încercaţi la 911, domnişoară.
Soarele e prea roşu pentru deşertul de sub el. Străzile ţipă aburi de căldură, roua s-a scurs de mult în crăpături haotice din care urlă cârtiţe hămesite. Cadavrele îşi părăsesc oasele pe trotuare cenuşii, evaporându-se într-o atmosferă imposibilă. Luminile clipesc şi mor, clipesc şi mor, clipesc şi mor. Aş vrea să respir. Aprind un trabuc şi-i risipesc fumul albastru, precum o căpetenie de trib părăsită de femeie şi lipsită de wig-wam. Îmi place, la naiba, e minunat. Păsările cântă în ritm de bossa-nova. Sau, cel puţin, acele iluzii de păsări care îmi zboară prin creier.
