Los Abrazos Rotos ***

Când te saturi de bullshit-urile hollywoodiene şi te-apucă starea de film adevărat, primul nume modern spre care te-ndrepţi e Almodovar. Te-apuci de Almodovar ca de o terapie cinefilă, la finalul căreia aştepţi să te simţi curăţat de clişee şi efecte generate pe computer. Am făcut cândva un experiment de genul ăsta: într-o săptămână m-am uitat la (aproape) toate filmele spaniolului. Cavalcadă emoţională, de la Matador la Atame!, de la Femeile în pragul unui atac de nervi la Tacones lejanos, de la Kika la Hable con ella şi La mal educacion. I-am descoperit preferinţele, tehnicile, angoasele, fixurile, actorii preferaţi, culorile, maşinile, bucătăriile, supa de roşii, femeile, homosexualii, penelopa şi banderasul. O încântare. Un festin. O continuă mirare. O călătorie permanentă printre lacrimi, zâmbete, tragedii, comedii, hohote de toate felurile, icniri şi izbăviri. După ce-l rumegi pe Almodovar ori devii ierbivor în toată regula şi te hotărăşti să trăieşti pe pajişte toată viaţa, cu-o talangă micuţă la gât ori te întorci cu faţa către cinematografie şi îi declari ostentativ, pregătit pentru a face faţă noilor porcării de peste Ocean: “Respir! Hit me!“.

Prin urmare, e logic că dacă Almodovar lansează un nou film, te duci la el ca scafandrul care vede butelia de oxigen în stomacul rechinului. Dai fiarei la cap, apuci tubul şi porneşti drogul. Los Abrazos Rotos e primul film al minunatului, după trei ani de linişte, timp suficient ca să-ţi impregnezi creierii cu imaginea de neuitat a rochiei roşii a Penelopei (şi magistralul fund aferent) din Volver, ultimul glonţ tras dinspre Madrid. Cum toate filmele spaniolului sunt legate de un fir invizibil, era inevitabil ca Penelope să se regăsească şi acum pe post de primadonă. Ăsta e lucrul bun. Femeia asta are acel quelle que chose pentru care ai ucide un urs grizzly numai ca să-i întâlneşti genele defilând pe cine ştie ce covor roşu la cine ştie ce festival. Pe scurt, şi deloc alambicat, Penelope (Lena) e femeia unui bogat şi bătrân om de afaceri, obsedat de persoana ei. Dorindu-şi să facă mai mult decât de a decora casa moşului, ea dă o probă de actorie şi obţine rolul principal într-un film de al cărui regizor se îndrăgosteşte şi cu care va trăi o intensă poveste de amor. Intensă şi tragică în acelaşi timp, din moment ce se sfârşeşte brutal, grăbită oarecum de gelosul soţ încornorat.

Trec peste faptul că totul nu e atât de simplu (şi simplist) ca mai sus şi că povestea e presărată cu câteva personaje care influenţează destine şi declanşează furtuni. Dar… în mod surprinzător, Los Abrazos Rotos e unul dintre puţinele filme ale lui Almodovar care… nu surprinde. E previzibil. Şi nu e “nervos”. Până şi tragismul atât de caracteristic regizorului are un oarecare plictis colateral, care-l transformă în victimă relativ facilă în ochii privitorului. Lucrurile sunt clare cam de la bun început, cu toată alternanţa prezent-trecut. Abrazos devine astfel un film rotund, aproape inacceptabil pentru cei care-şi doreau să se zgârie în celebrele unghiuri ale lui Almodovar. Desigur, însă, fixurile, angoasele, culorile, bucătăriile, supa de roşii, homosexualii şi maşinile rămân. Plus Penelope, oh, Penelope…

Los Abrazos Rotos, 2009, 127 min. Regia şi scenariul: Pedro Almodovar. Cu: Penelope Cruz, Lluiz Homar.

Trailer:

Pentru admiratori, o mostră de Penelope nudă, din Los Abrazos Rotos: