Ed’s Reviews

Puţine lucruri şi totodată foarte multe ar putea fi spuse despre un film precum Poliţist, adjectiv. Filmul lui Porumboiu m-a surprins într-o gamă de nuanţe care au variat de la negru la alb, trecând neapărat prin mov. E un film românesc mai altfel şi îţi trebuie ceva timp să treci peste tendinţa de a-l numi îngrozitor de plictisitor, care te loveşte în prima jumătate de oră. Nu e un film comod. Are zvâc atunci când crezi că moare şi moare de-a binelea atunci când îţi doreşti zvâcul ca pe sarea-n bucate.

Când avea 25 de ani, Ramon Sampedro, pescar din Galicia, a făcut un plonjon în mare fără a calcula bine adâncimea acesteia. Rezultatul a fost tragic. Ramon a rămas paralizat de la gât în jos, urmând să poarte în cârcă un diagnostic cutremurător: tetraplegie – imposibilitatea de a mişca toate cele patru membre. Vreme de 29 de ani, Ramon Sampedro şi-a trăit viaţa într-un pat, ajutat de familia care i-a fost aproape. Vreme de 29 de ani, Ramon Sampedro şi-a dorit din toată inima să moară, considerând că ceea ce i se întâmplă nu mai poate fi numită viaţă.

E greu de crezut, dar nu imposibil, că oamenii ar accepta vreodată să trăiască exclusiv prin intermediul unor roboţi. Treaba ar sta în felul următor: tu stai acasă, bine-merci, înfipt într-un pat conectat la nişte computere, în vreme ce nişte roboţi, pe care-i numim generic, surogate, desfăşoară o viaţă socială intensă şi normală, fiind controlaţide tine prin intermediul acelor computere. Surogaţii sunt frumoşi, impecabili şi marea lor calitate e că dacă se întâmplă să-l ia gaia pe vreunul, pe tine te doare fix în lalea, fiindcă îţi poţi comanda altul, după chipul şi asemănarea ta sau… dimpotrivă. Când robotul vine acasă, îl bagi la-ncărcat iar tu începi să desfăşori o viaţă foarte casnică, pe ideea că mănânci, te uiţi la televizor ca o legumă de canapea, din când în când te bărbiereşti sau îţi faci manichiura (deşi lucrurile astea nu prea ar mai conta), te cerţi cu partenera care s-a închis în dormitorul ei şi alte asemenea lucruri.