Ed’s Reviews

Nu e vorba despre Coco Avant Chanel, filmul în care străluceşte Audrey Tautou, ci despre o producţie apărută cu câteva luni mai devreme, care o are în rolul principal pe slovaca Barbora Bobulova (în rolul lui Coco din tinereţe) şi pe Shirley MacLaine (în rol de Coco bătrână). Coco Chanel e genul de film în care story-ul depăşeşte prin forţă de penetrare realizarea cinematografică în sine. E povestea tinereţii uneia dintre cele mai mari creatoare de modă din istorie, cea care a adus fashion-ul pe linia modernă, care a avut curajul să înfrunte tabu-urile începutului de secol şi să dea femeii din orice categorie socială libertatea de a se simţi cu adevărat bine în propriile-i haine, redându-i propriul trupul şi aşezând-o în centrul atenţiei.

Când te saturi de bullshit-urile hollywoodiene şi te-apucă starea de film adevărat, primul nume modern spre care te-ndrepţi e Almodovar. Te-apuci de Almodovar ca de o terapie cinefilă, la finalul căreia aştepţi să te simţi curăţat de clişee şi efecte generate pe computer. Am făcut cândva un experiment de genul ăsta: într-o săptămână m-am uitat la (aproape) toate filmele spaniolului. Cavalcadă emoţională, de la Matador la Atame!, de la Femeile în pragul unui atac de nervi la Tacones lejanos, de la Kika la Hable con ella şi La mal educacion. I-am descoperit preferinţele, tehnicile, angoasele, fixurile, actorii preferaţi, culorile, maşinile, bucătăriile, supa de roşii, femeile, homosexualii, penelopa şi banderasul. O încântare. Un festin. O continuă mirare. O călătorie permanentă printre lacrimi, zâmbete, tragedii, comedii, hohote de toate felurile, icniri şi izbăviri. După ce-l rumegi pe Almodovar ori devii ierbivor în toată regula şi te hotărăşti să trăieşti pe pajişte toată viaţa, cu-o talangă micuţă la gât ori te întorci cu faţa către cinematografie şi îi declari ostentativ, pregătit pentru a face faţă noilor porcării de peste Ocean: “Respir! Hit me!”.