Citeam acum câteva zile controversele stârnite de debutul regizoral al lui Horațiu Mălăele. Mulți înjură filmul și îl pun la colț pe actorul cu ochelari rotunzi, recent transformat în ”dirijor”. Înjurături camuflate sub sictireala, nihilismul și blazarea caracteristice unui popor care are deosebitul talent de a-și trage cu tesla-n cojones atunci câd are șansa să erupă ca un vulcan din anonimatul unei existențe mici.
În vreme ce bărbatul ei era implicat într-un straniu caz de întinerire soldat cu o moarte prin întoarcere la origini, Angelina Jolie filma de zor la o producţie în care avea să-şi arate talentul mai presus decât dezirabilu-i corp. Despre Angelina, oricum, numai de bine. Dacă n-o vezi nudă, măcar ai satisfacţia că joacă bine. Şi dacă nu joacă bine sau filmul în care o vezi e suficient de cretin, măcar are o scenă în care se dezbracă şi îţi oferă ceva. Cu alte cuvinte, Angelina e ofertantă.
N-am fost niciodată un fan al lui Mickey Rourke. M-a enervat privirea libidinoasă pe care i-o arunca lui Kim Basinger în timp ce aceasta strip-uia de zor în 9 săptămâni şi jumătate. Luaţi-o cum vreţi: invidie adolescentină sau pur şi simplu intuiţie masculină: Rourke era un ticălos. Ca ironie a sorţii, Basinger l-a numit cândva pe fostul ei partener de film, “Scrumiera umană”. De aceea nu l-am căutat mai apoi cu ostentaţie prin filme.
De multe ori oamenii trăiesc în cuburi care se strâng în jurul lor, gâtuindu-le existenţele. La început totul pare o pajişte minunată, pe care soarele străluceşte şi floricelele abia aşteaptă să fie culese. Cu timpul, florile se usucă. Soarele e alungat de nori. Pajiştea nu mai e verde şi locul de “joacă” se micşorează pe zi ce trece. Apoi totul devine un cub. Un cub din ce în ce mai mic, mai strâmt. Un cub care te sufocă şi în care te învârţi înnebunit în căutarea unei uşi. Când ai crezut că ai găsit-o, vai.. nu era decât o iluzie. Şi colţurile cubului se prăbuşesc, în mod fatal, peste tine.