Browsing Category

Ed’s Reviews

Ed's Movies,

Adam ****

Sindromul Asperger este o formă de autism care se manifestă într-un mod aparte: cel care l-a dobândit are dificultăţi în înţelegerea modalităţilor de interacţiune socială. De exemplu, o persoană care suferă de sindromul Asperger nu poate recepta sentimentele şi emoţiile celor din jurul ei. Nu poate face diferenţa între o glumă şi un lucru serios. Vorbeşte mult, îngrozitor de mult, pe marginea unui subiect anume, pe care-l cunoaşte în profunzime. E inteligentă, poate chiar peste medie, şi devine pasionată de subiecte aparte. Cum ar fi, astronomia.

Ed's Music,

Poveştile melodiilor: Smells Like Teen Spirit – Nirvana

Probabil că, dacă nu şi-ar fi luat concediu permanent pentru a vizita Cerurile, Kurt Cobain ar fi fost astăzi un zeu în viaţă al celor care s-au desprins la începutul anilor 90 de rock pentru a lua calea grunge-ului zămislit de chitarele celor de la Nirvana şi Pearl Jam. Fiindcă a ales despărţirea bruscă de realitate, Cobain a lăsat în urmă nu doar o văduvă şleampătă şi o legendă care-l transformă în zeu mort ci şi câteva melodii care au intrat în istoria do-re-mi-ului. Una dintre ele, poate cea mai bună, este Smells Like Teen Spirit.

Ed's Movies,

The Countess **

Despre Elisabeta Bathory, cărţile de istorie şi legendele site-urilor wikipedice ne-au învăţat că a fost una dintre cele mai crude femei ale tuturor timpurilor. Ea nu a rămas în memorie atât ca o mare conducătoare ci mai ales ca o ucigaşă în serie care hăcuia virginele pentru a se îmbăia în sângele lor. Motivul era simplu: femeia avea o păsărică (la cap) care îi şoptea că trecerea timpului o scofâlceşte atât de tare încât unica soluţie e să folosească globulele roşii ale bietelor fecioare pe post de cremă de noapte. Desigur, Elisabeta mai avea o păsărică (ceva mai jos) despre care aceleaşi legende spun că ar fi fost atât de flâmândă încât devora bărbaţi şi femei pe bandă rulantă.

Ed's Music,

Camera Obscura – My Maudlin Career

Se ia un sound indie-pop, se amestecă împreună cu ritmuri de orchestră și se asezonează cu versuri romantice. Nu se bagă la cuptor, ci se trimite pe scenă. Mai întâi pe scenele din Glasgow, începând cu anul de grație 1996, apoi pe cele din întregul Regat Unit. După cinci ani în care ingredientele rămân cam aceleași dar se schimbă cei care le mixează, oamenii care i-au ascultat realizează că le place din ce în ce mai tare. Și cer mai mult. Rezultă un prim produs cu etichetă: Biggest Bluest HiFi. Și un promițător start în zona ”independent”, una în care, dacă scotocești bine, scoți la iveală diamante veritabile.