Bun, hai să povestesc ceva despre Egipt, adică despre ceea ce a însemnat finalul campaniei FHM Covergirl 2007. Multe lucruri le veţi găsi în numărul FHM din Noiembrie, care va fi pe piaţă la începutul lunii, dar mai jos aveţi un scurt preview şi câteva secvenţe multimedia.
Aşadar le-am luat pe cele trei finaliste Covergirl de anul acesta şi le-am dus în ţara lui Ra pentru o şedinţă foto de mare excepţie. Ne-a ieşit Egiptu’n drum ca ariciul pe autostradă, aşa că nu puteam refuza o asemenea ocazie. Şi l-am călcat. O echipă FHM formată din 8 oameni au pornit să guste cărnet de crocodil şi praf de piramidă, încrezători că l-au prind pe Tutankamon de piciorul ăla beteag şi foarte bine mumificat.
Am ajuns în plin Ramadan şi pentru că Ramadanul e, logic, sfânt, egiptenii – altfel pe aceeaşi lungime de fus orar cu noi – trecuseră deja la ora de iarnă. Ceea ce înseamnă că pe la 5.30 se întuneca. Brusc şi fără preaviz, soarele îţi tăia macaroana şi te lăsa baltă. Sau în baltă. Sau alături de animatorii de la hotel, care se străduie să asigure nemţilor şi ruşilor de acolo o atmosferă cât mai vioaie. Dansatoare din buric, acrobaţi, iluzionişti, caraghioslâci, ba până şi o dizeuză din România, măritată cu un localnic şi dornică de sporovăieli ieftine cu conaţionalii ei, în pauzele dintre un „Mai ahiiii, mai ahaaa” şi „Ai uil olueis lav iu”.
Egiptenii sunt nişte băieţi de toată isprava. Ispravă cu lipsuri. Spun băieţi, pentru că n-am văzut aproape nici o fată. Nu ştiu unde le ţin, pesemne le leagă cu lanţuri grele în cele mai adânci beciuri şi le dau drumul o zi pe an, la miezul nopţii. Prin urmare, toate treburile care în mod normal sunt făcute de către femei, le fac bărbaţii. Iar asta se vede. Pentru că le fac prost. Iar rezultatul e o curăţenie aproximativă care amplifică umbra „viermuşului” la ceas de seară.
O altă faţă „charismatică” a adulatorilor de cleopatre este că s-au născut cu gena cererii de bacşiş. Un ghid spunea că unul dintre cele 5 lucruri importante din Coran (o să verific) este dreptul de a cere bacşiş (am verificat: e vorba de „zakat” – „să se dea pomană săracilor!”). Altfel spus, oamenii ăştia cer bani pentru orice, până şi pentru faptul că treci pe lângă ei. Dacă-i dai o hârtie de 5 dolari cameristului (un tip justăcios cu alură de Eddie Murphy) îi vor luci ochii ca girofarele poliţiei şi îţi va venera iatacul pe toată perioada şederii, chit că vei sta un an în aceeaşi cameră. Cel care-ţi ia bagajele la aeroport ca să le pună pe bandă întinde subtil mâna după bacşiş. Cel care îţi deschide uşa la hotel te priveşte cu nişte ochi care se scurg în podea dacă nu-i întinzi câţiva firfirei. Şi aşa mai departe. Cred că vor bacşiş şi vânzătorii de la magazin, numai pentru faptul că ţi-au vândut vreu scarabeu din alabastru.
Partea cu vânzătorii e cu două tăişuri. Dacă ai timp şi chef de glumiţe, e funny. Dacă nu, e de-a dreptul idioată. Parcă în nici o ţară arabă nu sunt mai insistenţi ca aici. Sunt ca muştele care vor cu tot dinadinsul să se prindă de hârtie. Mergi ca omul pe stradă şi hop, apare un cocoşat care după ce te întreabă de unde eşti, cum te cheamă, cât porţi la haine, cât costă pantofii în ţara ta sau cât de mult ţi-a plăcut de Omar Shariff în nuşce film, va încerca ori să-ţi vândă un ceas Cartier (evident, fals) ori să te invite să-i miroşi parfumurile, ori să-ţi dea un condiment de care n-ai auzit în viaţa ta… Horror! Iar în momentul în care au văzut femei (iar cu noi chiar au avut ce să vadă!) intră automat în călduri. Partea bună e că au o limită, iar limita asta chiar dacă e foarte îndepărtată, există. Adică deşi vor încerca să agaţe, nu vor pune mâna. Nu ştiu însă dacă asta se aplică numai pe perioada Ramadanului… (va urma)
P.S.: apusul de soare în Marea Roşie e fascinant. Parol:
