Mi-e greu să așez Berlinul pe un loc anume în ”topul orașelor” în care am fost. Am tendința să-l pun foarte sus, însă îmi dau seama că nu am încă suficiente date pentru asta. E a doua oară când merg în Berlin și când mă întorc – după o ședere foarte scurtă – cu sentimentul că nu am apucat să-l respir suficient și că aș mai fi stat, pe lângă cele două zile, încă măcar două, dacă nu cumva încă două săptămâni, două luni sau doi ani.
Îmi place Berlinul, fiindcă e un oraș cu unghiuri, culori și sentimente. E un malaxor istoric în care te rotești îmbibat de un romantism ciudat, evident de origini ”estice”, de rigoarea proverbială dar și de o lejeritate surprinzătoare, care-i conferă un cosmopolitanism pregnant. Dacă exact acum un an am apucat să bat timid la poarta Brandenburg și să constat rapid, într-o plimbare de seară, că emană o fascinație dietrich-modernistă, de această dată i-am captat pulsul din betoanele lui Postdamer Platz, locul în care bate una dintre inimile Berlinului, cea mai nouă, fiindcă piața a fost (re)construită în totalitate după 1990, când turiștii puteau ”admira” cum evoluează cel mai mare șantier al Europei (care a costat circa 17 miliarde de euro). Denumită după orașul Postdam, aflat la circa 30 de kilometri mai la sud, piața era în trecut unul dintre locurile de maxim trafic înspre și dinspre zidurile Berlinului. Poate de aici i s-a tras treaba cu semaforul. Se pare că primul semafor electric din lume a fost instalat de către Siemens în Postdamer Platz, în 1882. Insuficient, pentru traficul nebun pe care nu mai puțin de 11 polițiști încercau să-l dirijeze, cocoțați pe platforme de lemn. Acum, semaforul, refăcut în varianta veche, veghează din mijlocul unei piețe înconjurate de clădiri ce-și cocoață sticlele și betoanele spre nori, cu o condescendență mai degrabă jovială.
Postdamer Platz marchează o zonă cultural-turistică, bine îmbibată cu restaurante, multiplexuri, magazine sau cazinouri, totul într-un ansamblu care nu deranjează ochiul, ba dimpotrivă, invită. Am ținut să mănânc ceva specific berlinez și am ales un Eisbein, adică un ciolan de porc colosal, servit cu cartofi, piure de mazăre și nelipsita varză murată Sauerkraut. Fiindcă am nimerit la Casa celor 100 de beri, am asortat o bere Baltika, rusească și destul de neinspirată (pentru doritori, meniul include și beri din Australia, China, Jamaica, India sau alte tărâmuri în care oamenii știu ce să facă din malț și hamei). Eisbein-ul nu reprezintă o experiență culinară foarte reușită, fiindcă e greu să-ți convingi stomacul că varza, cartofii, mazărea și grăsimea îmbuibatului de porc merg foarte bine laolaltă, dar atâta vreme cât nu abuzezi, vei ieși teafăr și oarecum învingător. Partea frumoasă a acestui restaurant stradal (care se numește, de fapt, Mommsen-Eck) este că are venerabila vârstă de 104 ani și că știe perfect ce înseamnă o bere perfectă. 
Pentru că trebuia să existe și un scop, acesta s-a numit IFA, tîrgul de consumer electronics ce se desfășoară anual în capitala Germaniei, și unde Philips și-a prezentat noua ”colecție” de lucruri cu butoane care fac viața mai frumoasă, mai ușoară și mai veselă. Fără a insista aici asupra modelelor de televizoare, combine, blu-ray-uri, mp3 playere, aparate de ras, periuțe de dinți, obiecte de bucătărie sau chiar jucării erotice cu care compania olandeză și-a năucit și anul acesta vizitatorii (și pe care le voi diseca în altă parte) e de spus că încă o dată am realizat că Philips e un brand excepțional, ale cărui produse nu sunt, din păcate, apreciate în România la valoarea lor. Pe de-o parte fiindcă multe nici nu ajung aici, pe de alta fiindcă brand-awareness-ul este sub cel al competitorilor deși, de multe ori, calitatea mărfii este net superioară.
Am încheiat scurtul tur berlinez cu un alt exercițiu de admirație, și anume Kaiser Wilhelm Gadachtnis Kirche (Doamne, ce limbă imposibilă!), biserica memorială aflată în ruină în capătul de vest al orașului, cunoscută sub numele de ”dintele găunos”, datorită avariilor provocate de raidurile aeriene din 1943. Construcția (realizată în 1895 în stil neo-roman și închinată împăratului Wilhelm I) a scăpat de la demolarea pe care Senatul german a vrut să o realizeze ca măsură de siguranță, grație unui referendum în urma căruia locuitorii Berlinului au decis că nu vor să se despartă așa ușor de unul dintre simbolurile orașului. Drept pentru care, alături, arhitectul Egon Eiermann, a construit în anii 50 o altă biserică, intenția fiind ca noua construcție să o înglobeze pe cea veche. Rezultatul… e un fel de struțocămilă ciudată, care place sau nu, în funcție de așteptările peisagistice ale privitorului. Și care adaugă Berlinului un plus de savoare pe care orașul o emană oricum, din plin.
[nggallery id=57]
