Stardust ****

“Ce-ţi doreşti mai mult şi mai mult?”

“Aş vrea să am o stea. Vreau să am steaua mea!”

Nu e un cântec de (biata) Laura Stoica. E punctul de plecare al unui fantasy, poate cel mai în vogă fantasy la această oră, după ce nebuniile stăpânilor de inel sau ale potter-aşilor au cam trecut. Lumea are nevoie de stele ca să găsească iubirea adevărată. E unul dintre mesaje. Sau cel puţin p-ăsta l-am scornit eu după 130 de minute în care mi s-au perindat prin faţa ochilor vrăjitoare chelboase, prinţi care se măcelăreau unii pe alţii, blonde (mai mult sau mai puţin) apetisante, paznici de ziduri şi alte asemenea creaturi născute de minţi întortocheate.

Dacă după primele secvenţe era să mă apuc de alt sport, crezând că nu mă uit decât la o altă porcărie computerizată şi, prin urmare, pierd timpul, am avut inspiraţia să mai rezist câteva minute. Suficient cât să mă las sedus de povestea nu neapărat foarte coerentă a băiatului care, îndrăgostit de o fată, pleacă în tărâmul magic să-i aducă acesteia steaua dorită şi sfârşeşte prin a se îndrăgosti de însăşi steaua după care alerga. Nu neapărat coerentă însă cu certitudine amuzantă şi pigmentată de apariţiile surprinzătoare ale unor mari actori, precum De Niro (hai mă, că are zâmbetul ăla…), Michelle Pfeiffer (hâdă o să fie asta ca babă!), Peter O’Toole (mai ştii, tataie, când turnai Caligula, filmul ăla cu păsărici?) sau Rupert Everett.

Trailer Stardust: