Aud din ce în ce mai mult în jurul meu oameni care spun că nu le plac sărbătorile de Craciun. Probabil cei cărora le plac, vor spune despre aceştia că sunt nişte mofturoşi. Mie nu mai îmi place de vreo 20 de ani. Nu pot să localizez un moment anume în care mi-a dispărut pofta de jinglebelşi însă îmi amintesc de un Crăciun, tare demult, când, certat fiind cu prietena mea de atunci, am plecat de nebun pe străzi, undeva spre Macaralei. Şi am tot mers vreo trei kilometri de era să ajung la Policolor şi să beau o vodcă împreună cu paznicul fabricii, pesemne abţiguit de mult sub influenţele compuşilor chimici. Poate că de atunci mi se trage, deşi motivul ăsta e destul de banal ca să-l dezavuez într-o asemenea măsură pe Moş Crăciun.
De fapt, Moş Crăciun e un personaj simpatic. Ştiu că pe vremea când mai credeam în el, adică undeva în jur de 5-6 ani (începusem să mă uit la fotbal, asta e cert) îl asociam cu bradul făcut de bunică-mea şi cu ora 12 noaptea când mă trezeam şi umblam tiptil pe hol cu ochii cârpiţi, pentru a cerceta poalele bradului, în aşteptarea Moşului. Aveam câteva globuri preferate, în top fiind un fel de soldăţei haioşi, cu cap rotund. Mirosea a cozonac şi prăjituri în toată casa, pendula de deasupra bradului îşi cânta lin ticăitul iar afară iarna era groasă şi pufoasă, taman bună de aruncat fizicul în zăpadă şi făcut cazemate în faţa blocului. Pe atunci Crăciunul era mişto. După aia, fără a lega de faptul că toată cantitatea de cadouri avea să se micşoreze odată cu trecerea anilor, el şi-a pierdut din şarm. Îmi plăcea din ce în ce mai puţin Crăciunul şi din ce în ce mai tare Paştele, sărbătoare pe care o asociam cu o extraordinară revenire la viaţă. În cruzimea mea, îmi plăceau până şi mieii, biete animale sacrificate din raţiuni biblice întru satisfacerea necesităţilor gastronomice şi gastrointestinale ale carnivorilor de rând.
De fapt, analizând de-a lungul anilor problema, mi-am dat seama că una dintre cauze ar putea fi lipsa mea de afecţiune vizavi de iarnă, acest anotimp care mi-a dat dintotdeauna fiori, total opus celui în care, de pildă, m-am născut. Fiori la propriu. Şi asta cu toate că mă îmbrăcau bine când trebuia să ies afară, ba chiar aş spune că prea bine din moment ce am căpătat aversiunea pentru frig. Analizând în continuare, am concluzionat că, totuşi, asta n-ar trebui să mă transforme într-un Grinch nesuferit, care crede că unica bucurie a Crăciunului e că există un motiv pentru care se stă acasă. Nu mai zic că de Crăciun se cântă acel colind cu Steaua, lucru total împotriva principiilor mele alb-roşii.
Un alt element care conferă Crăciunului un aer antipatic este goana după cadouri. Nu mă-nţelegeţi gresit: îmi place să fac cadouri. 11 luni pe an aş face cadouri non-stop, ba m-aş lega până şi pe mine cu fundiţe roşii, spre bucuria lui Mircea Badea. Într-a 12-a însă, când toată lumea capătă nevroza cadourilor, aş prefera să pun sub copacul din sufragerie borcane cu dulceaţă. De nuci verzi, dacă se poate. Fiindcă înghesuiala în magazine alături de oameni care se îmbulzesc să cumpere orice numai să cumpere, îmi dă aceiaşi fiori pe care mi-i dă apariţia lui Videanu (fie şi sub formă de statuie de marmură) într-o viitoare existenţă de-a mea.
În fine, mai e un motiv ascuns pentru care Crăciunul nu-mi merge la căsuţa inimii. (:D) Mi se pare pur şi simplu o sărbătoare tristă. Colindele par a avea în ele ceva desprins din Mioriţa (astea româneşti cel puţin sunt clar de-acolo: un cd cu Hruşcă e bomboana amară pe coliva “petrecerii”, fie-i zâurelul de zâuă de râs!) iar zâmbetele oamenilor au în ele, dincolo de primele care le-au intrat în cont, sâmburele nostalgic al faptului că le-a mai trecut un an prin vine şi că “cine ştie, maică, ce-o mai fi la anu’?”.
Aşa că, pe bune, dacă găsiţi pe undeva soldăţei sub formă de globuri, daţi-mi şi mie adresa şi făceţi-mi un Crăciun măcar cu 1% mai simpatic. Că nici măcar “caprele”, zău, nu mă mai binedispun zilele astea…
