Ed’s Blog

N-o să declanşez un război personal cu Marele Frustrat. Nu-mi stă în caracter şi, mai mult decât atât, am alt gen de abordare a vieţii decât cel în şpagat cu privirea încruntată şi p*la-n gură pentru orice pute (şi, de regulă, acestor persoane le pute totul). Mai mult decât atât, am lucruri mai bune de făcut decât să-mi caut numele pe Google pentru a afla cine a mai scris despre mine ca să mă iau de el într-o emisiune auto-denumită pamflet, care bate apa-n piuă fără cel mai mic strop de umor dar care e plasată perfect, la o oră propice pentru cei care suferă de insomnii.

Lenny Kravitz stă tolănit în fotoliul apartamentului său din hotelul munchenez Bayerische Hof. Pare relaxat şi pregătit pentru un mini-maraton umăr la umăr cu ziariştii. Cizme albe, de „roacăr”, blugi bleumarin, cămaşă în pătrăţele deschisă la trei nasturi. Cruce la gât şi o mulţime de medalioane. Brăţară de argint. Inel de aur pe degetul mare. Doi cercei. Ochelari de soare, de care pare să nu se despartă niciodată – un fel de brand personal. Surprinzător, deşi pe scenă pare mai impunător, Kravitz nu pare să aibă mai mult de 1.78 m. Degajă genul de atitudine „cool”.

Mă uit la Mihaiu pe TVR1 cum încearcă să facă faţă animalismelor unui Vadim care scuipă din tribună către candidaţii la Primărie şi mă întreb, caragialesc şi sumbru, eu cu cine votez pe 1 iunie? Eram setat până acum câteva zile să nu mă duc la vot. Sunt un bucureştean sictirit. Trăiesc nostalgia oraşului copilăriei mele, când Bucureştiul avea parfum. Am mai scris despre asta.