Definitivând încet dar sigur drumul primul meu roman către tipar (“Castelul prinţesei de caramel” va apărea în această primăvară la Editura Tritonic, dar despre asta cât de curând) şi aşteptând cu interes cel de-al doilea roman al lui Zully (“Nopţi orientale” – lansarea… vă spune ea în curând când), încercam să-mi dau seama dacă anii care vin vor fi mai buni pentru scriitorii români decât cei care au trecut.
Răsfoind blogurile prietenilor mi-am amintit de un text mai vechi de-al meu, pe care Jazzie l-a pus, entuziasmată la vremea aceea, pe pagina ei personală. E un text despre vise (l-am pus mai jos) şi despre posibilitatea oamenilor de a-şi negocia visele. Unii visează prea mult, alţii nu visează deloc.
Am văzut un film prost, despre care nici măcar nu mă voi deranja să-i fac o cronică. Se numeşte Broken English şi, deşi e făcut în 2007, are aerul unei porcării de Hallmark din anii ’80. Ei bine, filmul ăsta, deşi nu mi-a trezit dorinţa de a-l prezenta, mi-a trezit-o pe aceea de a comenta un pic despre criza femeilor la 30 de ani – în fapt, chintesenţa peliculei.
S-au dat publicităţii nominalizările la Oscar. După ce ne-am şters lacrimile că 4-3-2-ul nostru s-a pierdut în optimile de finală, furat de nişte incompetenţi arbitri