Am văzut un film prost, despre care nici măcar nu mă voi deranja să-i fac o cronică. Se numeşte Broken English şi, deşi e făcut în 2007, are aerul unei porcării de Hallmark din anii ’80. Ei bine, filmul ăsta, deşi nu mi-a trezit dorinţa de a-l prezenta, mi-a trezit-o pe aceea de a comenta un pic despre criza femeilor la 30 de ani – în fapt, chintesenţa peliculei.

Există o mulţime de femei ajunse la 30 de ani care intră într-o depresie totală. Nu au prieten, nu au soţ, amicele li se căsătoresc una câte una (lucky bitches!) iar viaţa bietelor treizeciste intră într-un sevraj total generat de ideea că au ajuns la vârsta asta critică (!) şi n-au făcut nimic în viaţă. Dacă mai au şi nişte părinţi “deştepţi” care îşi reglează perfect frecveţele de picături chinezeşti, consumul de anti-depresante din dulăpiorul cu medicamente se poate dubla într-un timp record.

Deschizând această cutie a Pandorei, latura mea feminină (încerc să o scot la lumină în situaţii dintr-astea în care trebuie să mă “pun în locul lor”) se ia la bătaie cu latura mea misogină (toţi o avem, don’t worry!) şi, din păcate, pierde în mod lamentabil. Femeile care ajung la 30 de ani purtând în creier disperarea că nu s-au pus “la casa lor”, îşi reduc considerabil şansele de a o face. Am văzut de-a lungul timpului, în jurul meu, femei care pur şi simplu ieşeau cu persoane nepotrivite. Există această specie. Se aruncă în relaţii de la care vor totul şi sfârşesc prin a ieşi din ele obosite şi buimace. După care o iau de la capăt. Ei bine, pe ele nu le blamez (de fapt, nu blamez pe nimeni…) Sunt oameni care atrag nenorociri deşi în esenţă, ei sunt nişte persoane minunate. Prin urmare există femei care atrag ticăloşi. Majoritatea scapă la timp de ei, celelalte – ghinion! – îşi poartă crucile cu masochism.

Am văzut însă – şi văd în continuare – femei care caută absolutul într-o relaţie. Perfecţiunea. Rotunjimea. Rozul fără pată. Ele îşi trăiesc “the 20’s” într-o nemulţumire continuă şi ajung la “the 30’s” cu nasul strâmb, credite la băncile de isterie şi tuburi de medicamente în poşetă. O mică parte dintre ele realizează pe parcurs că e ceva în neregulă cu ele însele, îşi schimbă strategia şi se salvează învăţând – din dicţionare sau din practică – ce înseamnă compromisul de ambele părţi, relativ la o relaţie. Restul însă continuă să se adâncească în disperarea aşa-zisului ceas biologic. No men, no kids, no life – eu ce dracu mă fac?

Probabil mă vor înjura multe dintre cele care vor citi rândurile de mai sus. În ciuda faptului că Broken English e o prostie cinematografică, le recomand să-l vadă. Filmul bate viaţa – uneori cu plăcere neverosimilă – iar minunile din filme nu se regăsesc mai niciodată în realitate. Însă unele filme au şi darul (banal) de a-ţi arăta direct şi fără ocolişuri, unde şi ce greşeşti.

Îmi plac femeile care se apropie de 30 de ani cu eleganţă. Este vârsta la care râsul în hohote (bun şi ăla la vremea lui) e înlocuit cu zâmbetul subtil din colţul gurii. E vârsta la care femeia învaţă că perioadele vieţii sunt precum hainele: nu mai porţi la 30 ceea ce purtai la 20, dar e foarte probabil ca ceea ce ai putea să porţi acum să ţi se potrivească mai bine. Cele care nu reuşesc – din diverse motive – să compileze asta îşi pierd farmecul pe care îl aveau din plin şi se transformă într-un pain in the ass în primul rând pentru propriile vieţi. Ca să nu vorbim de ale altora care, poate, n-au nici o vină.