Răsfoind blogurile prietenilor mi-am amintit de un text mai vechi de-al meu, pe care Jazzie l-a pus, entuziasmată la vremea aceea, pe pagina ei personală. E un text despre vise (l-am pus mai jos) şi despre posibilitatea oamenilor de a-şi negocia visele. Unii visează prea mult, alţii nu visează deloc. Unii visează în culori şi zboară non-stop, alţii au numai coşmaruri.
În weekend am văzut un film despre care lumea a vorbit mult. Mai exact a vorbit mult despre cartea pe care o ecranizează Bertolucci: The Dreamers. Visătorii, de Gilbert Adair, apărută acum o vreme la Editura Trei. Pe fondul revoltelor studenţeşti din Parisul anilor ’60, un american aflat la studii în capitala Franţei se împrieteneşte cu un tip şi-o tipă – fraţi gemeni. Cei trei se închid timp de o lună în apartamentul părinţilor plecaţi în vacanţă şi descoperă iubirea şi ura trecând printr-o experienţă erotică dusă la extrem, bazată pe atracţii irezistibile şi instincte incestuoase. Cartea (ca şi filmul, care o urmează cu precizie – paranteză, Eva Green (o ştii din Casino Royale, pe post de fată-Bond) prezintă fără jenă nişte ţâţe demenţiale…), are o idee interesantă: cât de mult poţi visa fără ca acest lucru să-ţi afecteze definitiv existenţa?
Deci: cât de mult poţi visa? Sunt visele o capcană în care te poţi împotmoli ca într-o mare de nisipuri mişcătoare în care vei sfârşi sufocat? Sau, cumva, cine nu are vise are viitorul negru ca un cazan de smoală?
Şi acum, textul meu:
DĂ-MI VISUL TĂU
– Lasă-mă să-ţi spun…
– Spune.
– Te-am visat.
– Banal.
– Da, dar dacă îţi spun cum te-am visat…
– Spune.
– Aveai un fel de aripi.
– Ei, draci, banal.
– Da, dar dacă-ţi spun ce fel de aripi…
– Spune.
– Albastre.
– Dacă erau galbene crezi că mi se schimba cu ceva viaţa?
– Da.
– I-auzi! De ce, mă rog?
– Pentru că nu ţi-am spus ce fel de albastru era.
– Ei, spune, na!
– Era un albastru incomplet.
– Cum adică?
– Uite-aşa, aveai aripi de un albastru incomplet, ce nu-nţelegi? Şi partea interesantă abia acum vine!
– Ce-ar mai putea fi interesant?
– Ce făceai cu aripile de un albastru incomplet?
– Bănuiesc că… zburam.
– Păi asta e: nu zburai…
– Ei, nu zburam şi gata, care-i problema?
– Nu e, dar eu ţi-am spus.
– Şi… de ce nu zburam, mă rog?
– Pentru că incompletul albastrului de pe aripile tale te trăgea în jos, ca plumbul. E simplu.
– Şi ce-am făcut?
– A, deci îţi pasă!
– Nu… adică, mă rog, e doar un vis.
– Visul meu.
– Dacă tot m-ai visat…
– Plângeai.
– Cam mioritic mod de manifestare.
– Da, dar nu ştii cum plângeai.
– Spune.
– Cu lacrimi albastre.
– Cum vine asta?
– Problema e că lacrimile tale se scurgeau în pământ.
– Şi ce dacă?
– Cum şi ce dacă? Dacă nu s-ar fi scurs în pământ ai fi avut o şansă.
– Ce şansă?
– Să-ţi completezi albastrul de pe aripi şi să îţi iei zborul
– Aşa e, cam ai dreptate. Totuşi, de ce se scurgeau în pământ?
– A, să înţeleg că-ţi pasă…
– La naiba, nu-mi pasă, e doar un vis. Dar sunt curios.
– Ştii ce se spune despre curiozitatea necontrolată?
– Habar n-am.
– Hai, măi, proverbul cu pisica…
– Nu-mi plac pisicile.
– De ce?
– Vor să controleze.
– Şi ce e rău în asta? Cineva trebuie să o facă!
– Da, dar nu pisicile.
– Deci, lacrimile tale se scurgeau în pământ pentru că erai în mijlocul deşertului.
– Ce căutam acolo?
– Pur şi simplu acolo erai în visul meu. Dar nu era orice fel de deşert.
– Adică?
– Era un deşert plin de blocuri, maşini, stâlpi de telegraf şi coşuri de gunoi.
– Hai, lasă-mă! Păi şi de ce era deşert?
– Nu erau oameni.
– Dar unde erau oamenii?
– Muriseră, plecaseră, ce ştiu eu?
– Şi?
– Şi tu plângeai, cu lacrimi albastre, în mijlocul acestui deşert, incapabil să întinzi pur şi simplu mâna, să colectezi lacrimile, să-ţi completezi albastrul de pe aripi şi să-ţi iei odată zborul din deşert şi din visul meu.
– Coşmar de-a dreptul!
– Nu neapărat.
– Eram disperat, blocat, îngrozit…
– Cam aşa ceva.
– Resemnat.
– N-aş spune aşa.
– Şi cum s-a terminat?
– Ce?
– Visul tău!
– A, nu ştiu.
– Cum adică nu ştii?
– De ce te interesează?
– Eşti nebun, cum să nu mă intereseze? Aveam aripi de un albastru incomplet, plângeam în mijlocul unui deşert şi tu crezi vreo secundă că ar putea să nu mă intereseze?
– Da.
– Incredibil. Dă-mi visul tău!
– Nu, asta nu.
– Hai, dă-mi-l! Ţi-l cumpăr, cît vrei pe el?
– Nu-l vând, zău, nu fii absurd…
– Îţi dau sentimentul meu de nostalgie în schimbul visului.
– Eşti nebun, ce să fac cu nostalgiile tale?
– Habar n-am, mie nu-mi mai trebuie, vreau visul tău.
– Nu, zău, fii serios, n-ai nici o şansă, l-am pus deja în calendarul cu vise.
– Nici măcar nu ştii cum s-a terminat, cum ai putut să-l pui în calendar?
– De ce-ar fi trebuit să-mi pese?
– Aşa, e visul tău, măcar de curiozitate.
– N-am fost curios.
– Atunci de ce mi-ai povestit despre visul tău?
– Credeam că vrei să ştii.
– Păi nu vroiam. Adică am vrut, dacă-mi spuneai cum s-a terminat… E absurd să mă laşi plângând, în mijlocul deşertului. Apropo…
– Să nu mă-ntrebi despre ziduri.
– Ce ziduri?
– Zidurile deşertului.
– Avea ziduri?
– Înalte. Foarte înalte. Şi întoarse spre interior. Nu puteai să ieşi. Şi n-avea nici o poartă.
– Deci trebuia să zbor.
– Ar cam fi trebuit…
– Măcar spune-mi dacă am reuşit.
– Ce?
– Să folosesc aripile. Să zbor!!!
– Nu mai ştiu, zău, nu-ţi schimbă cu nimic viaţa dacă ai zburat sau nu în visul meu…
– Bine, uite, îţi dau inima mea. Dă-mi visul!
– Ohohohoooo! Asta da ofertă! Eşti sigur?
– Absolut.
– În regulă, uite calendarul, ia-l de aici. Dă-mi inima!
– Mulţumesc. Uite şi inima.
– Bun schimb, în definitiv… Dar ce s-a-ntâmplat?
– Aaaaa…
– Ai păţit ceva?
– Visul tău…
– Ce-i cu el?
– Am zburat!
– Bravo, te felicit! Ştiam eu că eşti un ambiţios!
– Da, dar nu ştii cum.
– Cum?
– Incredibil!
– Cum? Spune!
– In-cre-di-bil!
– Spune odată, m-ai făcut curios!
– Nu-ţi spun, nici tu nu mi-ai spus!
– Păi eu nu mai ştiam.
– Nu-i nimic, nu vei şti în continuare, nu-ţi va schimba cu nimic viaţa.
– Dar vreau!
– Nţ.
– Bine, ia-ţi inima înapoi şi spune-mi!
– Asta da ofertă, mulţumesc!
– Hai, spune mai repede!
– N-ai să crezi, dar a fost un fel de sinucidere.
– Ai spus că ai zburat!
– Lacrimile mele se scurgeau în pământ. Din pământ au crescut ţepi uriaşi. Ţepii mi-au pătruns inima. Din inimă a început să curgă albastru. Albastrul mi s-a scurs pe aripi si astfel aripile mele şi-au completat albastrul. Şi am putut să zbor.
– Ciudat.
– Ce e ciudat?
– Inima ta nu părea albastră.
– Era un vis, îţi aminteşti?
– Desigur. Dar… iartă-mă că-ţi spun, acum cinci minute, când mi-ai dat-o… inima ta avea cicatrice.
– Se prea poate, toate inimile au!
– Cicatrice albastre?
Cosmin
January 28, 2008Eddi, e super tare. Sincer nu stiu ce sa zic acum, pe moment dar …………. mai bine tac acum 🙂 O sa comentez alta data acest post.
Cavalary
January 29, 2008Frumos…
Cat despre vise, varianta a 2-a sigur, daca nu visezi e de rau, si din pacate asa multi uita sa viseze, si din ce in ce mai devreme… Prima, depinde, depinde daca ai ce face, daca ai sanse reale sa le indeplinesti. Daca ai atunci da, e posibil sa visezi prea mult ca sa mai poti face ceva (dar MULT mai frecventa e situatia inversa), dar daca n-ai atunci mai bine ramai intr-un vis frumos decat in cosmarul realitatii…