Don McLean a mărturisit că a fost inspirat în scrierea melodiei de moartea lui Buddy Holly. Asta se întâmpla pe 3 februarie 1959, când avionul în care se aflau Buddy, Ritchie Valens şi The Big Bopper s-a prăbuşit răpind Americii câţiva artişti de excepţie. Aceea e “the day the music died”, o zi în care micuţul Don era “băiatul cu ziarul”. El a citit ştirea prăbuşirii avionului chiar din ziarul pe care îl arunca abonaţilor în faţa uşilor.
În 1996 bântuiam prin Londra, cu ocazia Europenelor de fotbal. La un moment dat am intrat într-un magazin imens, care avea ca logo un V avântat şi foarte bine conturat. Am urcat nişte scări şi m-am trezit trecând pe lângă o coadă considerabil de mare. La capătul ei, un personaj tinerel, cu moacă serioasă, dădea autografe pe o carte de pe coperta căreia zâmbea el însuşi. Personajul se numea Ryan Giggs şi peste ani avea să devină simbolul legendar al celei mai bune echipe din lume: Manchester United.
În 1981, Jessica Lange, mai exact personajul Cora Papadakis, era violată pe o masă de bucătărie de către Jack Nicholson, în Poştaşul sună întotdeauna de
Nu ştiam câte filme a făcut Stere Gulea, regizorul pe care lumea îl cunoaşte măcar pentru două producţii celebre la vremea lor: Moromeţii şi documentarul Piaţa Universităţii. Am căutat pe Google şi am numărat cu surprindere doar nouă, din 1970 încoace. Ultimul dintre ele, Stare de fapt, datează din 1995. Sigur, nu cantitatea contează, însă aveam impresia că Gulea e un regizor mai prodigios, prin urmare, noul lui film (primul după… 14 ani) ar fi trebui, nu-i aşa?, să rupă norii.