Cel mai mărunt om din companie duce clasica dramă a nebăgării în seamă. Trăieşte ciudat, alături de peşti şi, eventual, câteva păsări colibri. La birou, lumea îl umileşte. Iar el… urăşte pe toată lumea. Îi place, evident, de o tipă – cea care “luminează încăperea cu zâmbetul ei”. Dar e prea hâd ca să fie băgat în seamă. Oamenii sunt răi, viaţa miroase a rahat iar el vrea să se răzbune cumva. Vă sună cunoscut? Normal! Am mai văzut acest film.
De regulă filmele cu, despre, în, pentru, legate de Paris mă mişcă, într-un fel sau altul. De aceea, am privit cu optimism pelicula regizoarei, scenaristei şi actriţei principale Julie Delpy, cu atât mai mult cu cât ştiam că voi avea de-a face cu o comedie sau cel puţin o comedioară “subţire”, ornată cu nelipsita undă de “romantism”. Cu ce alt cuvânt ar putea rima, dealtfel, Parisul?
N-am mai văzut de multă vreme o animaţie pe teme serioase. Persepolis este ceva de genul ăsta. Pe la jumătatea filmului mă întrebam dacă subiectul ar fi avut acelaşi farmec dacă ar fi fost ecranizat normal, cu actori în carne şi oase. Probabil că în acest caz ar fi transmis o oarecare undă de banalitate. Aşa însă, dacă accepţi compromisul de a privi animaţia ca pe un lucru foarte serios, vei trăi o experienţă (probabil) nouă. Şi foarte fericită.
Nu sunt un fan de-al lui Tommy Lee Jones însă tipul face un rol admirabil în acest film de Paul Haggis. Fost militar de carieră, tată a doi copii, dintre care cel mare mort la datorie, se vede pus în situaţia de a ajuta investigarea dispariţiei fiului său cel mic, abia întors de pe frontul războiului din Irak.