Kai Wai Wong a făcut acum 8 ani unul dintre cele mai frumoase şi sensibile filme de dragoste din istoria cinematografiei. Se numea In The Mood For Love şi, după ce-l vedeai, trăiai multă vreme cu senzaţie că dragostea “la chinezi” are altă culoare şi alte sensuri, chiar dacă “temele” erau aceleaşi ca peste tot în lume.
Nu întotdeauna ai chef să te uiţi la filme triste. Mai ales atunci când regizorul îţi trânteşte de la primele secvenţe o înmormântare care te binedispune precum ar face-o un gândac găsit în supă. Aşa mi s-a întâmplat cu filmul Susannei Bier: am fost silit să ronţăi gândacul de la bun început, fără să mă gândesc la consecinţe. Mi-a trecut prin scăfârlie la un moment dat doar faptul că o să ajung din rău (depresie) în mai rău (sinucidere) şi că la final o să-mi curgă atâtea lacrimi pe obraji cât să nu pot duce şi să nu poată duce nici vecinii.
Daniel Day-Lewis e un actor care şi-a câştigat, pe lângă cele două Oscaruri (unul dintre ele tocmai pentru filmul de faţă, celălalt pentru rolul din
E greu să captezi savoarea unei cărţi de mare succes, precum cea a lui Gabriel Garcia Marquez, într-un film care să se ridice măcar la înălţimea ei. Mi-aş fi dorit ca Dragostea în timpul holerei să fie unul dintre acele rare cazuri, însă, după mai bine de două ore de plictiseală, mi-am dat seama că acest lucru e imposibil.