Lucruri de (ne)făcut

Sunt câteva lucruri pe care le-aş face în următoarele cinci zile. Unele dintre ele sunt profunde, altele sunt atât de superficiale încât mi-e ruşine să le şi rostesc. De exemplu, aş vrea să-i pipăi sfârcul lui Bai Ling. Dacă nu ştiţi cine e Bai Ling şi de ce sunt tentat să-i pipăi sfârcul, mai aşteptaţi câteva zile. Vă voi spune tot în această pagină. Un alt lucru pe care l-aş face – şi pe care nu ştiu dacă să-l încadrez la “superficiale” – este să mă apuc de cursuri de chitară. Acum 20 de ani (douăzeci, my God!) am strâns 80 de monede de 5 lei (din cele vechi, mari, de aluminiu) şi mi-am cumpărat o chitară care costa fix 400 de lei, cu gândul să iau lecţii şi să-mi încânt iubitele cu acorduri din melodiile Beatles.

N-am învăţat niciodată mai mult de trei-patru melodii, cântate “mecanic”. Dar una dintre ele era de Beatles. “Bright are the stars that shine / Dark is the sky / I know this love of mine / Will never die / And I love her…” Uitaţi-o aici! Dacă mă întrebaţi azi, îmi place melodia la fel de mult ca acum 20 de ani. Dar nu mai ştiu s-o cânt. Nu mai am nici măcar chitara (a ajuns la Bebică!) şi jur că, în afară de magazinul Muzica, n-am mai văzut nicăieri vreun loc în care să se vândă chitare. Dar, dacă mă întrebaţi mai departe, mâine m-aş apuca de lecţii pentru chitară. Nu, nu mai vreau să impresionez pe nimeni. Dar la ideea că aş coborî vreodată din nou pe Valea Jepilor, în bocanci şi cu chitara în spate, sigur m-aş opri pe o piatră pentru a cânta melodia de mai sus. Aşa că, uite, cursurile de chitară n-ar fi inutile. Apoi m-aş face Fizz şi mi-aş lua şi lanţ. Sâc!

Un alt lucru pe care l-aş face în următoarele cinci zile ar fi să înregistrez o organizaţie care să lupte împotriva persoanelor care fac meseria de public relations în mod eronat. Şi mă opresc aici, ca să nu declanşez jihadul, fără a nega însă că acesta ar fi unul dintre lucrurile deloc superficiale. În aceeaşi categorie aş încadra o rugăminte adresată celor care i-au adus pe Pink Martini în România toamna trecută. “Mai aduceţi-i o dată, fiindcă am fost un dobitoc şi nu am mers la concert!!!”. M-am îndrăgostit de Pink Martini, brusc şi fără remuşcări. Adică nu poţi să nu te îndrăgosteşti de unii care cântă melodia asta şi nu numai. Call me a sentimental, da, dar oameni buni, ascultaţi-o cu atenţie şi vibraţi un pic împreună cu mine! E pink şi e şi martini pe deasupra. Iar dacă-i puneţi şi o măslină verde o să vă treziţi în al nouălea cer şi n-o să vă mai trebuiască nici primar nou, nici Monica Columbeanu răpită, nici Dan Diaconescu În Direct Din Ce În Ce Mai Galben, nici măcar sfârcul lui Bai Ling, parol. Dacă e nevoie, fac un clip de genul celui mai difuzat clip de pe You Tube în 2007 şi strig patetic, “Bring Pink Martini back!”. Britney Spears va fi geloasă, vă asigur.

E drept, în următoarele cinci zile am multe lucruri de făcut DAR, printre cele pe care le-aş face se mai numără cel puţin unul. M-aş bate cu Leonard Doroftei aşa cum n-a făcut-o Badea. L-am văzut pe Doroftei: e gras. Şi-a pierdut reflexele. E lent. S-a împrietenit cu Balbi. Surâde blajin. Îl fac ţ.ă.n.d.ă.r.i.

PS: Unul dintre lucrurile pe care le voi face în mod cert şi extrem de superficial va fi să beau noul Schweppes Mandarin. Poate el mă va face să renunţ la energizante. E contra E!