Acum două veri am pornit către Hațeg cu dorința nebună de a vedea zimbri. Despre zimbru am aflat în copilărie că e un animal masiv, pe care oamenii mari îl țin într-o rezervație. La vremea aia îmi imaginam că rezervația nu e altceva decât un fel de închisoare pentru animale, una în care gardienii se poartă destul de frumos, în sensul că nu le lasă să părăsească incinta dar le hrănesc suficient de mult cât ele să fie fericite că nu o părăsesc. O închisoare ”naturală”, diferită de închisoarea de la grădina zoologică din București, acolo unde elefănțica Gaya (decedată între timp, la venerabila vârstă de 48 de ani) își trăia veacul ridicând tropa la generații întregi de copii.
Spre rușinea mea, nu mai fusesem în Hațeg. Copil de asfalt, crescut lângă Dâmbovița cea urât și mirositor curgătoare în anii 70, n-am avut norocul vreunei bunici care să-și ademenească nepotul cu pământul reavăn al unei ”țări” – oriunde s-ar fi aflat aceasta. Pentru mine, ”țara” copilăriei a însemnat, din când în când, Brașovul, oraș care mă fermeca de fiecare dată prin orga solemnă din Biserica Neagră și prin veșnica întrebare ”de la ce naiba vine numele Tâmpa?”, adică, totuși, cât de tâmpit trebuie să fi fost ala care a numit un munte după chipul și asemănarea lui? Mai târziu am descoperit că tâmpitul eram eu și că denumirea vine din epoca preromană, însemnând, în fapt, ”stâncă abruptă”. Prin urmare, Hațegul rămăsese o Țară din cărțile de geografie, de limba română și de științele naturii, una populată de niște animale mari, închise-n rezervație, una spre care mă îndreptam cu aplomb și în care aveam să fac rapid cunoștință cu ”rârâiții” cu coarne – Roxi, Roxana, Romina, Romeo și cum s-or mai fi numit ei, bieți reprezentanți ai unei specii pe cale de adio.
Am bifat decimarea preconcepției infantile că rezervația ar fi o închisoare, ba chiar am aflat că zimbrul trăiește în captivitate mai mult decât dacă-l lași să zburde ca dinozaurul evoluat pe coclauri, am luat aminte la frumusețea locului, am numărat coastele foarte în relief ale Rominei și am plecat, cu gândul să mai șofez câțiva kilometri pentru a lua o gură de aer dacic de pe sfântul pământ al Sarmizegetusei, trăiască tata Decebalus și toți urmașii lui, în frunte cu noi, slăvit fie Zalmoxis, respect!
Dar în dreptul localității Totești, un indicator pe care scria Densuș, m-a făcut să virez brusc la dreapta și să urmez drumul către unul dintre locurile din țara mea de care aveam să mă îndrăgostesc iremediabil, printr-un coupe de foudre executat ca în manualele de cupidonism clasic. Citisem de biserica Densuș și, mai ales, văzusem fotografii care mă făcuseră să-mi promit ca, măcar o dată-n viață, să apuc să-i mângâi bătrânele ziduri. Viața mea ajunsese la acea dată și nu mi-aș fi iertat ratarea, în numele oricărui zimbru tinerel sau al vreunui zeu cu iz de brânză-viezure-varză-mânz.
Biserica Densuș se află într-un loc care ar trebui împachetat și vândut în farmacii, pe post de Distonocalm. Poarta ți se deschide la poalele unui delușor pe care se iubesc în mod straniu o livadă și un cimitir. După câteva trepte, lăcașul de cult se dezvăluie în mod miraculos, zugrăvit pe cerul albastru ca o incredibilă pictură de piatră. Istoria bisericii e confuză: unii spun că ea se află pe locul unui mausoleu ridicat de romani în cinstea generalului Longinus Maximus, căzut la datorie în luptele cu dacii. Alții, că un templu ar fi existat aici cu mult dinaintea sosirii romanilor. Nu în cele din urmă, arheologi sprințari au descoperit, se pare, faptul că biserica nu ar avea mai mult de 800 de ani vechime, secolul 13 fiind cel care i-a fost tată temporal. Un lucru care nu poate fi trecut cu vederea, fiindcă el face din biserica Densuș cel mai vechi loc din România în care s-au ținut neîntrerupt slujbe. Oricare i-ar fi însă originea, piatra șlefuită, complet neasortată la coloanele de susținere în stil roman și la bolovanii sarmizegetusieni, lasă impresia că mai mulți arhitecți geniali au urcat prin livada sumbră în diferite epoci, pentru a-și aduce contribuția la ridicarea unui întreg fabulos. Intrarea e liberă – părintele Alexandru Gherghel s-a opus introducerii unei taxe de vizitare. În interiorul mic, simplu, o pictură ce-l reprezintă pe Hristos purtând o ie, îți atrage imediat atenția, iar părintele e dispus să vorbească oricând despre tot ceea ce ține de locul pe care-l slujește. E pace. Atât de adânc te pătrunde pacea în biserica lui Gherghel, încât dacă acest cuvânt n-ar fi fost inventat și cineva te-ar ruga să o faci, i l-ai livra instant, cu zâmbetul pe buze: densuș. E densuș.
Apoi te desprinzi cu greu, fotografiezi ca nebunul, avid să duci cu tine distonocalmul pe cât mai muți mega de ram ai cardului deja burdușit și cobori treptele către mașină cu regretul că nu te-ai născut zimbru, tarabostes, preot cu numele Gherghel sau pur și simplu copac de livadă înnamorată de cruci, să stai toată ziua cu fața spre biserica Densuș și să-ți scalzi eternitatea sub frumosul unei țări pentru care avem, uneori, prea puțină emoție și bucurie ca să ne-o oferim nouă înșine.