Portland, Oregon, anul 1994. Thomas Lauderdale, un politician obscur care se visa primar, îşi dă seama dintr-o dată că are nevoie de un “suport” artistic pentru a-i face pe oameni să creadă în lucrurile pe care, de regulă, politicienii le transformă din idealuri în gunoaie retorice. Aşa că, pianist înfocat, super-pasionat de muzică, de la jazz la pop demodat, Lauderdale înfiinţează o orchestră în care îngrămădeşte vreo 12 intrumentişti talentaţi, o adaugă pe China Forbes, prietenă de-a lui de pe vremea când studiau amândoi la Harvard şi prezintă lumii un cocktail pe care denumeşte, sugetiv, Pink Martini. Prima piesă, Je Ne Veux Pas Travailler, face senzaţie prin Franţa, unde e imediat nominalizată la “melodia anului” şi nu doar pentru că multă lume nu mai vera să muncească.
Istoria Pink Martini şi-a urmat apoi cursul firesc: patru albume (ultimul, în 2009: Splendor In The Grass) şi naşterea unui adevărat fenomen muzical. Lauderdale şi-a făcut un scop din a internaţionaliza această orchestră fascinantă. De aceea, în repertoriul americanilor se află piese în foarte multe limbi: greacă, arabă, croată, italiană, franceză, japoneză, rusă, portugheză, spaniolă etc. Iar vocea Chinei Forbes are o incredibilă putere de seducţie.
Pink Martini a mai fost în România de două ori. Dacă în 2007 şi 2009 i-am ratat, n-am mai făcut-o acum, când americanii din Portland au venit să cânte la Ciuc Summer Fest. A fost un concert elegant, excepţional de bine setat din punct de vedere vocal şi tehnic, cu un Lauderdale exuberant, care şi-a făcut bine lecţia de română, cu o China Forbes impecabilă, cu câţiva instrumentişti magistrali, de la trompetistul Gavin Bondy la chitaristul Dan Faehnle. Vreme de o oră şi 35 de minute au cântat piese de pe toate albumele, şi-au demonstrat din plin multi-culturalismul şi au fost primiţi cu căldură de publicul bun cunoscător a tot ceea ce înseamnă această spectaculoasă orchestră. Am avut totuşi senzaţia că au lăsat în afara show-ului câteva piese mai cunoscute, optând, în partea de mijloc, pentru altele mai puţin atractive, fapt care a rupt un pic atmosfera. Mi-aş fi dorit să aud şi Ninna Nanna, La Soledad sau Aspettami dar, una peste alta, am rămas cu gustul plăcut al unui spectacol elegant şi de calitate. Motiv pentru care recomand întotdeauna Pink Martini celor care simt nevoia de muzică, şi nu de zgomot.
