Una dintre nişele pe care se bagă americanii atunci când fac filme – o nişă împrumutată din cinematografia europeană şi adaptată la marketingul Unchiului Sam – este cea a subiectelor depresive. Din nefericire pentru ei, nu se pricep să fie depresivi la fel de bine precum ruşii, de pildă, care se nasc cu depresia în sânge. Şi atunci eşuează în tentative nu tocmai reuşite, din care scapă de fiecare dată cu ajutorul Xanaxului.
Acum 30 de ani, Bucureştiul era un oraş romantic. Privind în urmă, îmi dau seama că acum 30 de ani îmi iubeam oraşul, cu aceeaşi ardoare cu care acum îl urăsc. Mi-am trăit copilăria într-un Bucureşti în care praful era respirabil, zăpezile aveau farmec, gogoşile aveau savoare, ţiganii vindeau doar gumă de mestecat şi bomboane agricole iar oamenii, atunci când uitau de salamul cu soia, ştiau să se bucure de o plimbare cu barca în Cişmigiu.
Atonement înseamnă ispăşire. Asta conform dicţionarelor. Conform regizorului Joe Wright (Pride and prejudice, The End), este un film care va atrage cu siguranţă privirile tuturor, deîndată ce va primi câteva nominalizări la Oscar.
Dom’le… hmmm… promit să mai văd o dată filmul ăsta peste câteva luni. Pentru că în cazul în care va fi nominalizat la Oscar, voi avea sentimentul neîmplinirii. Şi am să explic de ce.