Pentru cei care nu l-au cunoscut, Ioan Chirilă a fost un ziarist de mare valoare şi un scriitor sportiv cum România nu a mai avut. Pentru cei care l-au cunoscut, nea Vanea a rămas un mit. Cărţile lui au luminat de-a lungul vremii visurile de călătorie şi victorie ale multor oameni. De aceea era nevoie ca şi cei care nu au în bibliotecă vreuna dintre cărţile lui să-i întâlnească cele mai bune texte strânse într-o carte. Pe urmele acestui bulgăre de foc… este un “Best Of” al celui care a fost Ioan Chirilă. Cartea se găseşte în librării dar se poate comanda şi aici.
Mai jos un articol pe care l-am scris acum ceva vreme în săptămânalul Prezent, înainte de o gală a premiilor Ioan Chirilă.
Fotbal din praf de stele
Eram in fata blocului si ma jucam cu prietenul meu, Marian, care avusese un accident de masina cu cateva luni in urma. Incercam sa jucam fotbal, el avand o cusatura grozava pe pulpa si un mers atat de schiopatat, incat fiecare minge pe care o sutam spre „poarta” din fata blocului se ducea in strada.
La un moment dat, Marian a obosit. „Hai la mine, iti imprumut o carte, o sa-ti placa.” Aveam 9 ani. Pe vremea aia, copiii isi imprumutau carti si le citeau cu indarjire, mai ales daca erau din afara listei cu „lectura obligatorie”. Cartea lui Marian era despre fotbal si se numea Ar-gen-ti-na!. Nu bagam pe-atunci de seama cine era autorul, numele nu-mi spunea nimic, dar, de indata ce am inceput sa o citesc, n-am mai lasat-o din mana decat atunci cand i-am intors ultima fila si am ramas o secunda cu privirea in gol, uimit ca ma aflu in camera mea de copil, si nu pe strazile din Buenos Aires. Acolo unde – mi-a ramas in memorie atat de bine acest amanunt –, aflata in mijlocul multimii nebune, o batranica a scos din buzunar o cutie de chibrituri pe care a inceput sa o agite – contributia ei la titlul mondial obtinut de nationala lui Passarella, Fillol, Luque, Kempes si Ardiles.
Urmarisem cu cateva luni in urma Mondialul de peste Ocean. Televiziunea Romana nu intrase in post, asa incat a fost primul contact cu fotbalul mare. Sorbeam meciurile seara de seara, rugandu-ma de bunica-mea sa ma lase pana la final, desi se terminau la ore in care noaptea e regina. Faceam cunostinta cu vedetele, cu antrenorii, cu arbitrii! tineam cu Italia, fiindca imi placea de Bettega, numele lui mi l-am scris mai tarziu cu carioca pe spatele tricoului alb cu care ieseam la miuta din curte. Ma fascinau pletele lui Kempes si-mi doream sa pot avea si eu, candva, parul si viteza lui. Intelegeam „conceptul” brazilian, cu tot cu Zico, Rivelino si Dirceu. Ma uimeau fratii Van de Kerkhof si incercam sa fac deosebire intre Willy si Rene. Pe scurt, eram vrajit. De fotbal. Definitiv.
La fel am fost vrajit de cartea lui Ioan Chirila. Dupa 27 de ani de la lectura ei raman la parerea ca este cea mai buna carte de sport care s-a scris vreodata in Romania. Le-am citit apoi, de-a lungul anilor, rand pe rand, si pe celelalte. Si noi am fost pe Conteverde, Mexico 70, Espana 82, Zile si nopti pe stadion, Pe marile bulevarde ale fotbalului, Glasul rotilor de tren si asa mai departe. Mai tarziu, in cei noua ani de presa de sport, l-am cunoscut pe nea Vanea, mai mult sau mai putin tangential, prin redactii sau pe la meciurile de Divizia A, unde urmarea cu aceeasi placere un Jiul–Unirea Braila precum un Milan-Liverpool. I-am ascultat mereu povestile cu respect, cu admiratie si cu un soi de halucinatie pornita din faptul ca il aveam in fata pe cel mai mare scriitor de sport al Romaniei si, totodata, pe cel care a trait istoria vie a fotbalului ultimelor patru decenii. Si nu a oricarui tip de fotbal, ci al celui nascut din praf de stele si hranit cu lapte de cometa.
