Există multe prison-movies. Două dintre ele sunt de-a dreptul senzaţionale: Shawshank Redemption şi The Green Mile. Le-aş trece oricînd într-un Top 20 all-time (ambele, oare întâmplător?, făcute după povestiri de Stephen King). Al treilea, pe care l-aş include în aceeaşi categorie, se numeşte Felon.
De când computerul ne-a invadat cu brutalitate vieţile, ni s-au duc dracului şi percepţiile asupra cinematografiei adevărate. Prin urmare şi în acest domeniu trebuie să înghiţim găluşti înfăşurate în pixeli, frumos împachetate în biţi şi coduri. În acest ocean în care unii mai retrograzi mor de foame, încercăm să pactizăm, căutând cele mai bune compromisuri. Le găsim rareori – Matrix a dat într-o oarecare măsură tonul, dar, se ştie, întotdeauna primul ia caimacul şi-i lasă pe cei care-l urmează să se chinuiască pentru a ajunge la gloria lui.
Încă mai cred că Filantropica e cel mai bun film românesc de după Revoluţie. Prin urmare păstrez pentru Nae Caranfil o stimă aparte şi, de fiecare dată când trec pe lângă un cerşetor, îmi imaginez că mâna lui întinsă trebuie să spună o poveste ţapănă ca să primească pomană. Numai că de 5 ani încoace, stimabilul Nae se îngropase în propriul succes şi declanşase o “tăcere”greu interpretabilă şi rumegabilă.
Nu e uşor să fii asasin plătit. Vreau să spun că, dacă ar veni unul la mine şi mi-ar propune să o fac pentru foaaarte mulţi bani, aş ezita înainte să-i dau un răspuns pozitiv. Ha ha, glumesc. Dar pe bune, trebuie să fie nasol. Adică să o ai în sânge, să te naşti cu ea. Să fi încercat să-ţi sugrumi bona în copilărie cu pampersul, să fi intrat măcar o dată cu un pistol de jucărie în clasă ameninţându-i pe toţi cu moartea, inclusiv pe profa de desen care te privea consternată, ca înainte de viol. Asasinii plătiţi au crima în sânge şi au semnat un contract solid cu propria lor conştiinţă, trimiţând-o în vacanţă pe termen nelimitat. Altfel…