The Hurt Locker e un film mişto. Dacă nu ar fi tam-tam-ul cu nominalizarea la Oscar şi cu ideea de “marele favorit” aş fi rămas cu o oarecare savoare care s-ar fi continuat în timp până când aş fi dat de un alt film “mişto” cu militari americani prin Irak sau pe unde mama lu’ Obama mai sunt ei trimişi. Aşa însă, mă apucă revolta. Cum văd un film cu soldaţi dezrădăcinaţi, americanii înnebunesc şi îl consideră cel-mai-bun-film-din-lume, indiferent de context. Iar dacă acel context este să fie Oscarul, atunci… să fie!

Una dintre cărţile care mi-a marcat copilăria, ca multor altora, a fost Winnetou. Karl May a ştiut cum să pună problema: a creat două personaje geniale şi a populat peisajul cu alte câteva din aceeaşi zonă a geniului. Prin pana lui, apaşii au ajuns să fie cele mai cool fiinţe din lume iar feţele palide cele mai nasoale, desigur, cu mici excepţii. De o parte Winnetou, de cealaltă Old Shatterhand. Prietenie la cataramă. Indianul îi dă sora, calul, sângele. Albul îi aduce – fără să vrea – oamenii care construiesc căi ferate şi dezvirginează teritoriile “roşii”. Indianul îşi apără neamul şi nevoile. Albul nu ţine cu ai lui, fiindcă-l iubeşte pe indian. Dar e neputincios în faţa tehnologiei. Atenţie! Karl May a murit în 1912.

Din păcate avem o ediţie a Oscarurilor (7 martie) care va fi dominată net de un singur film: Avatar. Prea mult marketing, prea mulţi bani, prea mare show-ul pentru filmul “revoluţionar” al lui James Cameron pentru ca acesta să nu fie băgat în seamă… prea mult. Va câştiga detaşat premiile pentru Cel mai bun film (culmea, din 2010 la această secţiune sunt nominalizate 10 filme în loc de 5), Cea mai bună regie, efecte, sunet, blabla. Aşa că, odată rezolvată problema, focusul se pune pe celelalte categorii importante, şi anume premiile pentru cei mai buni actori / actriţe în rol principal / secundar.

Cu greu aş fi putut re-creiona, printre amintirile unor lecturi care parcă s-au întâmplat acum câteva secole, unul dintre cele mai sclipitoare personaje din istoria literaturii. Inventat de un scoţian cu mustaţa-n furculiţă, medic şi scriitor în acelaşi timp, şi peste toate Sir (Conan Doyle), Sherlock Holmes a gâdilat, fascinant şi inteligent, minţile celor care i-au acordat credit şi l-au acceptat cu simpatie în existenţele lor culturale.

Un agent federal din Buenos Aires, ajuns la vârsta pensionării, trăieşte de peste 30 de ani obsesia unui caz pe care l-a avut în grijă şi care nu pare complet rezolvat. În 1974, Benjamin Esposito a anchetat crima comisă împotriva unei tinere proaspăt căsătorită cu un funcţionar bancar. Soţul acesteia a rămas închistat într-o incredibilă şi amară suferinţă. La bătrâneţe, Esposito doreşte să scrie un roman despre acest caz, combinat cu propria lui poveste de amor platonic vizavi de şefa lui, frumoasa avocată Irene dar şi cu povestea despre bunul său prieten şi coleg, Sandovar, asasinat din întâmplare, chiar în locul său.

În State există firme care se ocupă cu concedierea angajaţilor. Ai angajaţilor altora. A-ţi da afară angajaţii este, să recunoaştem, o treabă “murdară”. E un fel de asasinat oficial care cade mai mereu pe umerii tipului de la HR. Tipul de la HR e şi el om şi nu vrea să-şi atragă antipatia generală. Aşa că unele companii externalizează acest serviciu apelând la “ucigaşi” plătiţi.

Ce poate fi mai rău decât să ai 16 ani, 120 de kilograme, un copil handicapat făcut cu taică-tău şi altul în burtă făcut cu acelaşi personaj, o mamă care trăieşte din ajutorul tău social şi care nu scapă nici un prilej să te-njure ca la uşa Harlemului? Probabil nimic. În acelaşi timp, însă, ai putea avea, în tine însăţi, şi ceva bun: o pasiune nebună să înveţi, să trăieşti, să visezi, să speri. Şi să-ţi iubeşti copiii.

Sindromul Asperger este o formă de autism care se manifestă într-un mod aparte: cel care l-a dobândit are dificultăţi în înţelegerea modalităţilor de interacţiune socială. De exemplu, o persoană care suferă de sindromul Asperger nu poate recepta sentimentele şi emoţiile celor din jurul ei. Nu poate face diferenţa între o glumă şi un lucru serios. Vorbeşte mult, îngrozitor de mult, pe marginea unui subiect anume, pe care-l cunoaşte în profunzime. E inteligentă, poate chiar peste medie, şi devine pasionată de subiecte aparte. Cum ar fi, astronomia.

Despre Elisabeta Bathory, cărţile de istorie şi legendele site-urilor wikipedice ne-au învăţat că a fost una dintre cele mai crude femei ale tuturor timpurilor. Ea nu a rămas în memorie atât ca o mare conducătoare ci mai ales ca o ucigaşă în serie care hăcuia virginele pentru a se îmbăia în sângele lor. Motivul era simplu: femeia avea o păsărică (la cap) care îi şoptea că trecerea timpului o scofâlceşte atât de tare încât unica soluţie e să folosească globulele roşii ale bietelor fecioare pe post de cremă de noapte. Desigur, Elisabeta mai avea o păsărică (ceva mai jos) despre care aceleaşi legende spun că ar fi fost atât de flâmândă încât devora bărbaţi şi femei pe bandă rulantă.

E un top personal, prin urmare e supus – ca orice top – subiectivismului. Se bazează exclusiv pe filmele pe care le-am văzut în 2009 (deși unele sunt produse în 2008) și nicidecum pe cele despre care am auzit. Încă nu am văzut Avatar, prin urmare nu l-am inclus. Nu conține filme porno, despre care Gogu Kaizer ar putea să-ți spună mai multe dacă vrea (de regulă nu vrea). Și, ca ultim reper: nu folosește la nimic!

Am încetat de mult să mai sper, de la americani, la filme ieşite din clişeele care iniţial au fost bune dar cu trecerea anilor s-au devalorizat complet. Auzisem de filmul lui Emmerich că e o tâmpenie care merită văzută doar pentru “efecte”. Cum “largheţea” mea vizavi de implicarea computerului în opera de artă care se numeşte “film” e strânsă la gură ca un scoţian la pungă, mi-am mişcat cu greu pupilele către 2012. OK, hai să vedem “efectele”!

El – bătrân, şchiop de la o tentativă de sinucidere prin aruncare pe geam, posesor al unui IQ îngrozitor de mare (aflat la limita Nobel-ului de câteva ori), cârcotaş, neadaptat şi ciufut până în pânzele albe. Ea – blondă, proaspătă, sudistă, prostuţă, naivă şi fugită de-acasă din cauza unor părinţi prinşi în mijlocul unor probleme constante de cuplu. Ea îi cere lui să o adăpostească până îşi găseşte de lucru. El, într-un moment de slăbiciune, acceptă. În scurt timp, ei se căsătoresc.

Brad Pitt și ”oamenii lui” scalpează naziști cu o plăcere winnetou-liană. Un critic de film ajunge soldat, apoi erou, apoi actor principal în filmul propriilor acte de vitejie = să ucidă zeci de ruși dintr-un turn, trăgând în ei ca într-un joc shooter în alb-negru. Fuhrer-ul merge la film și se distrează de minune. Un ofițer nazist, cu un IQ mai mare ca toată Germania, e gata să-și trădeze nația și să încheie războiul în stil de mare campion-trădător. În mod normal, asemenea faze, izvorâte din mintea colorată a lui Tarantino, sunt suficiente motive pentru a adăuga un plus de strălucire aurei unui regizor care a dovedit că e genial încă de la Pulp Fiction încoace.

Puţine lucruri şi totodată foarte multe ar putea fi spuse despre un film precum Poliţist, adjectiv. Filmul lui Porumboiu m-a surprins într-o gamă de nuanţe care au variat de la negru la alb, trecând neapărat prin mov. E un film românesc mai altfel şi îţi trebuie ceva timp să treci peste tendinţa de a-l numi îngrozitor de plictisitor, care te loveşte în prima jumătate de oră. Nu e un film comod. Are zvâc atunci când crezi că moare şi moare de-a binelea atunci când îţi doreşti zvâcul ca pe sarea-n bucate.

Când avea 25 de ani, Ramon Sampedro, pescar din Galicia, a făcut un plonjon în mare fără a calcula bine adâncimea acesteia. Rezultatul a fost tragic. Ramon a rămas paralizat de la gât în jos, urmând să poarte în cârcă un diagnostic cutremurător: tetraplegie – imposibilitatea de a mişca toate cele patru membre. Vreme de 29 de ani, Ramon Sampedro şi-a trăit viaţa într-un pat, ajutat de familia care i-a fost aproape. Vreme de 29 de ani, Ramon Sampedro şi-a dorit din toată inima să moară, considerând că ceea ce i se întâmplă nu mai poate fi numită viaţă.

E greu de crezut, dar nu imposibil, că oamenii ar accepta vreodată să trăiască exclusiv prin intermediul unor roboţi. Treaba ar sta în felul următor: tu stai acasă, bine-merci, înfipt într-un pat conectat la nişte computere, în vreme ce nişte roboţi, pe care-i numim generic, surogate, desfăşoară o viaţă socială intensă şi normală, fiind controlaţide tine prin intermediul acelor computere. Surogaţii sunt frumoşi, impecabili şi marea lor calitate e că dacă se întâmplă să-l ia gaia pe vreunul, pe tine te doare fix în lalea, fiindcă îţi poţi comanda altul, după chipul şi asemănarea ta sau… dimpotrivă. Când robotul vine acasă, îl bagi la-ncărcat iar tu începi să desfăşori o viaţă foarte casnică, pe ideea că mănânci, te uiţi la televizor ca o legumă de canapea, din când în când te bărbiereşti sau îţi faci manichiura (deşi lucrurile astea nu prea ar mai conta), te cerţi cu partenera care s-a închis în dormitorul ei şi alte asemenea lucruri.

Nu e vorba despre Coco Avant Chanel, filmul în care străluceşte Audrey Tautou, ci despre o producţie apărută cu câteva luni mai devreme, care o are în rolul principal pe slovaca Barbora Bobulova (în rolul lui Coco din tinereţe) şi pe Shirley MacLaine (în rol de Coco bătrână). Coco Chanel e genul de film în care story-ul depăşeşte prin forţă de penetrare realizarea cinematografică în sine. E povestea tinereţii uneia dintre cele mai mari creatoare de modă din istorie, cea care a adus fashion-ul pe linia modernă, care a avut curajul să înfrunte tabu-urile începutului de secol şi să dea femeii din orice categorie socială libertatea de a se simţi cu adevărat bine în propriile-i haine, redându-i propriul trupul şi aşezând-o în centrul atenţiei.

Când te saturi de bullshit-urile hollywoodiene şi te-apucă starea de film adevărat, primul nume modern spre care te-ndrepţi e Almodovar. Te-apuci de Almodovar ca de o terapie cinefilă, la finalul căreia aştepţi să te simţi curăţat de clişee şi efecte generate pe computer. Am făcut cândva un experiment de genul ăsta: într-o săptămână m-am uitat la (aproape) toate filmele spaniolului. Cavalcadă emoţională, de la Matador la Atame!, de la Femeile în pragul unui atac de nervi la Tacones lejanos, de la Kika la Hable con ella şi La mal educacion. I-am descoperit preferinţele, tehnicile, angoasele, fixurile, actorii preferaţi, culorile, maşinile, bucătăriile, supa de roşii, femeile, homosexualii, penelopa şi banderasul. O încântare. Un festin. O continuă mirare. O călătorie permanentă printre lacrimi, zâmbete, tragedii, comedii, hohote de toate felurile, icniri şi izbăviri. După ce-l rumegi pe Almodovar ori devii ierbivor în toată regula şi te hotărăşti să trăieşti pe pajişte toată viaţa, cu-o talangă micuţă la gât ori te întorci cu faţa către cinematografie şi îi declari ostentativ, pregătit pentru a face faţă noilor porcării de peste Ocean: “Respir! Hit me!”.

De la bun început e de spus că Antichrist e un film care te poate băga în depresie. Înainte de a-l vedea e recomandabil să te uiţi la o comedie. După ce l-ai văzut, bagă un film porno! Sunt ingredientele necesare pentru a trece peste eventualele psihoze declanşate de Lars von Trier, regizorul danez nebun şi pe alocuri genial care ne-a buimăcit acum nişte ani cu fascinantul Dogville.

Filmul e despre un cuplu (şi numai despre şi cu el) care, aflat într-un impas sentimental, e distrus de moartea accidentală a copilului lor de numai câţiva ani. Pentru a încerca să-şi revină, într-o auto-terapie iluzorie, cei doi se izolează în casa lor din pădure. Numai că lucrurile nu evoluează aşa cum şi-ar dori ei, ci dimpotrivă.

O gaşcă de extratereştri, ce călătoreşte cu o navă imensă, eşuează în Africa de Sud, chiar deasupra oraşului Johannesburg. Alienii sunt rapid asimilaţi de pământeni, care le rezervă un loc special într-un ghetou, tratându-i în stilul apartheid redivivus. Băieţii se-nmulţesc în mod considerabil de-a lungul timpului şi ajung să facă parte din peisaj. Poate prea mult, fiindcă la un moment dat, Multi National United, o organizaţie care face şi desface, decide că trebuie evacuaţi din Districtul 9 în care stăteau şi mutaţi în altă zonă, în afara oraşului. Responsabil cu mutarea este numit ginerele şefului MNU, un belgian familist şi cu ceva bun simţ, care trebuie să le aducă la cunoştinţă “creveţilor” că-şi vor schimba locul. Toate bune şi frumoase până la momentul în care Wikus van der Merwe se contaminează din greşeală cu o substanţă care-l va transforma în extraterestru.

Cum ar fi ca în timp ce conduci propriul automobil, fericit că viața e frumoasă, să te trezești că nu te mai poți mișca? Să simți că paralizezi complet. Că nu mai poți fi stăpânul propriului tău trup, de parcă un duh crâncen ți-a furat dintr-o dată orice posibilitate de mișcare. Apoi să intri în comă profundă, sfârșită, trei săptămâni mai târziu, cu un coșmar: acela că nu-ți mai aparții și că ești nevoit să trăiești inert, unica ta legătură cu mediul înconjurător fiind un ochi, din a cărui pleoapă poți mișca. Și asta în timp ce ești perfect conștient de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău.

În 1981, Jessica Lange, mai exact personajul Cora Papadakis, era violată pe o masă de bucătărie de către Jack Nicholson, în Poştaşul sună întotdeauna de două ori, participând astfel la una dintre cele mai memorabile …

Nu ştiam câte filme a făcut Stere Gulea, regizorul pe care lumea îl cunoaşte măcar pentru două producţii celebre la vremea lor: Moromeţii şi documentarul Piaţa Universităţii. Am căutat pe Google şi am numărat cu surprindere doar nouă, din 1970 încoace. Ultimul dintre ele, Stare de fapt, datează din 1995. Sigur, nu cantitatea contează, însă aveam impresia că Gulea e un regizor mai prodigios, prin urmare, noul lui film (primul după… 14 ani) ar fi trebui, nu-i aşa?, să rupă norii.

O fetiţă află că tatăl ei, restaurator de cărţi, are o calitate excepţională: atunci când citeşte o poveste, personajele ies din ea şi apar în realitate. Astfel, cei doi sunt bântuiţi de fel de fel de personaje ciudate care au părăsit o carte veche şi foarte rară şi şi-au găsit ascunzătoarea pe pământ, într-un colţ uitat de lume. Fetiţa, tăticul plus mătuşa încearcă să facă ordine într-o harababură care tinde să transforme lucrurile în mod periculos prin aducerea în realitate a unui ameninţător personaj “suprem” numit Umbra.