Juno e un film care a impresionat până la lacrimi America. I-a impresionat şi pe venerabilii din Academie, care l-au nominalizat printre pretendenţii la gloria ce se va revărsa la gala de pe 24 februarie. Cronicile lui sunt într-o majoritate covârşitoare, pozitive. Dacă e să te iei după cronici, e unul dintre cele mai tari filme din istorie!
Scria cineva pe un site că speră să nu se mai facă o continuare la Golden Compass. Din nefericire, finalul filmului conduce clar către o continuare, deşi nu ştiu, zău, pe cine ar putea interesa. Se fac din ce în ce mai multe filme după basme, în universuri paralele, pentru copii dar de fapt şi pentru oameni mari, iar actori din ce în ce mai mari acceptă roluri care-i vor face ŞI mai populari.
E imposibil să nu-ţi fi pus vreodată întrebarea “ce aş face dacă aş mai avea câteva luni de trăit?”. Cu alte cuvinte… cum ţi-ai petrece sfârşitul propriei tale vieţi. Cu ce ţi-ai ocupa timpul, ştiind că the end is near? Ai avea cumva inspiraţia să faci o listă cu lucrurile pe care ţi-ai dori să le bifezi după care, lucru esenţial, să faci pe dracu’n patru ca să le bifezi cu adevărat?
Una dintre nişele pe care se bagă americanii atunci când fac filme – o nişă împrumutată din cinematografia europeană şi adaptată la marketingul Unchiului Sam – este cea a subiectelor depresive. Din nefericire pentru ei, nu se pricep să fie depresivi la fel de bine precum ruşii, de pildă, care se nasc cu depresia în sânge. Şi atunci eşuează în tentative nu tocmai reuşite, din care scapă de fiecare dată cu ajutorul Xanaxului.