Pe Cezar Paul Bădescu l-am cunoscut, tangenţial, pe vremea când făceam reviste în MediaPro, trustul acela de tip enclavă. Era un tip absolut ok şi habar n-aveam prin ce fel de perioadă trece pe plan personal. Am descoperit abia acum, citindu-i cartea Luminiţa, mon amour.
Bădescu îşi transpune pe hârtie un crâmpei de existenţă. Alegerea fiecărui scriitor. Poţi să scrii din experienţe personale sau poţi să inventezi. Sau poţi să combini lucrurile. Numai că, entuziast după primele pagini, ba chiar şi după următoarele, am sfârşit uşor dezamăgit. Şi cred că asta e deja o boală a scriitorilor vremurilor noastre (Una dintre ele – despre altele, altă dată). Se pierd pe parcurs. Sau pur şi simplu nu mai au răbdare până în final şi-l expediază rapid, neridicându-l la înălţimea începutului.
Despre subiectul în sine nu se pot spune foarte multe: unele femei care apar în vieţile bărbaţilor sunt doar trimisele lui Scaraoţchi pentru a-i face să sufere. Dumnezeu ştie de ce: pentru lucruri nerăzbunate în alte existenţe sau pur şi simplu pentru că simt nevoia să fie mai mult decât pot fi. De remarcat sinceritatea şi auto-ironia scriitorului. Aproape că ţi se face milă de el, dar, la naiba, cui îi mai e milă de scriitori în ziua de azi?
Cezar Paul Bădescu – Luminiţa, mon amour, Editura Polirom 2006
