Uneori mă întreb de ce au fost create reţelele de socializare. Mă întreb retoric, dându-mi răspunsuri dintre cele mai stupide. Unul dintre ele este următorul: reţelele de socializare au fost create pentru ca lumea să socializeze în timp ce stă cu fundul pe scaun şi lucrează în xls-uri care trebuie să dea cu plus. Asta e varianta happy. Varianta sad este că reţelele de socializare au fost făcute pentru oameni care n-au ce face.

Mi-e greu să așez Berlinul pe un loc anume în ”topul orașelor” în care am fost. Am tendința să-l pun foarte sus, însă îmi dau seama că nu am încă suficiente date pentru asta. E a doua oară când merg în Berlin și când mă întorc – după o ședere foarte scurtă – cu sentimentul că nu am apucat să-l respir suficient și că aș mai fi stat, pe lângă cele două zile, încă măcar două, dacă nu cumva încă două săptămâni, două luni sau doi ani. Îmi place Berlinul, fiindcă e un oraș cu unghiuri, culori și sentimente.

În 1996 bântuiam prin Londra, cu ocazia Europenelor de fotbal. La un moment dat am intrat într-un magazin imens, care avea ca logo un V avântat şi foarte bine conturat. Am urcat nişte scări şi m-am trezit trecând pe lângă o coadă considerabil de mare. La capătul ei, un personaj tinerel, cu moacă serioasă, dădea autografe pe o carte de pe coperta căreia zâmbea el însuşi. Personajul se numea Ryan Giggs şi peste ani avea să devină simbolul legendar al celei mai bune echipe din lume: Manchester United.

Am visat-o pe Ridzi. Se făccea că eram într-o poieniţă, soarele inundase pădurea, păsărelele ciripeau, vântul adia, pădurea foşnea, conturile surâdeau. Eu aveam o geantă frumos inscripţionată cu un brand la modă: Mark-Artisan iar ea pregătise toate ingredientele pentru un picnic reuşit: îşi ciufulise părul şi zâmbea şăgalnic. M-am trezit îngrozit, în răcnetele unei tolovele care, dintr-un motiv care-mi scapă, făcea atmosferă negativă.

Squadra Azurra are un nou echipament! Special pentru campioana mondială en-titre, Puma a creat un kit nou, ediţie limitată pentru Cupa Confederaţiilor 2009. Conform declaraţiilor lui Jochen Zeitz,CEO Puma, evenimentul e de reţinut prin faptul că “este prima oară când compania dedică o ediţie specială , de colecţie, unei singure echipe naţionale”. Producătorul de echipament sportiv aduce totodată un tribut moştenirii fotbalului italian, omagiindu-l pe Vittorio Pozzo, cel care a câştigat două titluri mondiale împreună cu naţionala Italiei: noua nuanţă de albastru, precum şi detaliile de design sunt inspirate din zilele de glorie ale celebrului fotbalist care a făcut istorie în anii ‘30.

Sunt multe. Dacă vrei să-ţi faci una în ziua de azi trebuie ori să te gândeşti bine înainte şi să te nişezi suficient de puternic ca să ai succes (ce zici de turism printre iacii tibetani sau scufundări în peşterile din Chile?) ori să nu te gândeşti deloc, fiindcă la cât de proaste sunt serviciile pe care oferă (unele dintre ele) o să ai un succes garantat dacă ştii să te mişti cu cap şi să-ţi ridici clientul la rang de zeu.

Am mai spus-o aici că-mi place Paştele mai mult ca oricare altă sărbătoare religioasă, prin urmare n-o să mai insist pe marginea motivelor acestei “declaraţii”. Aflat în traficul (mult mai lejer) de vineri dimineaţă mă gândeam că dincolo de toate actele “purificatoare” pe care unii sau alţii încearcă să le scoată în faţă în această perioadă, fie prin post fie printr-o atitudine ceva mai rezervată, ar fi nevoie de ceva un pic mai profund: o întoarcere către sine şi o analizare mai atentă a propriilor acţiuni în relaţionarea cu ceilalţi.

16 – Din ciclul Atlas Paralel de Mitocănie Urbană: Matracucul de Televiziune

Sălăşluind în general printre antene, la ore târzii din noapte, dar putând fi întâlnit şi în alte zone ale audiovizualului dâmboviţean, mai mici sau mai mari, Mătrăcucul de Televizune este un specimen periculos prin impactul pe care îl poate avea asupra maselor conştient manipulate. Aparenţele de sorginte intelectuală îl situează apriori pe un soclu de necontestat iar audienţele îl transformă în purtător de cuvânt al nemulţumiţilor.

Nici o surpriză: Slumdog Millionaire a câştigat opt Oscaruri, fiindcă, nu-i aşa?, globalizarea şi mai ales “obamizarea” pe fond de criză îi va face fericiţi pe indienii din întreaga lume. Roata a început să se învârtească: deja americanii iau lecţii pe dans pe melodia din Slumdog şi sunt la un pas de a-şi vinde Hollywood-ul (şi-aşa e criză, dacă ar avea două, le-ar da la pachet) pentru o bucăţică de Bollywood, PLUS, atenţie!, un dans ştrengăresc pe după copaci.

Avem nominalizările la Oscar și, ca de fiecare dată în ultimii ani, mă întreb unde naiba sunt unele filme care au rupt norii anul trecut dar pe care nu le regăsești prin nici o listă. Suspectez că premiile astea au devenit un fel de Eurovision al Americii, în care sistemul de nominalizare, votare, premiere ține de reguli numai de ei întreținute și știute.
Dar hai să bârfim un pic principalele nominalizări, în așteptarea lui 22 februarie, ziua în care câștigătorii vor lua totul.

Acum 20-30…-50 de ani, pe vremea când nu exista Domnul Photoshop iar computerele erau doar niște cutii foarte mari și foarte complicate cu care puteai face puține lucruri, unul dintre ele fiind adăpostirea pisicilor fără stăpâni, creativii din agențiile de publicitate își storceau creioanele colorate ca să facă desene cât mai frumoase pentru ad-urile clienților destinate print-ului.

Şi România de dinainte de ‘89 a avut ad-urile ei. Le întâlneai în principal prin almanahuri -pagini desenate de cine ştie ce machetator neinspirat, făcând reclamă la aspiratoare sau la CEC. Unii mai ţin minte: Azi la CEC un leu depui, mâine el va scoate pui. O monedă de un leu pusă într-un soi de puşculiţă care “nştea” biciclete, corturi sau rucsaci. Sau La orice masă preparate din peşte. Cu o poză în care nişte sardele sleite îşi aşteptau consumatorii, în “unităţile de alimentaţie publică şi consum sau în magazinele specializate de pescărie”.

FERMA DE FLUTURI ŞI ALTE MINUNĂŢII

Dincolo de palpitanta viaţă de noapte pe care ţi-o oferă Patongul, există multe alte lucruri de făcut şi văzut în Phuket. Două dintre excursiile cele mai populare ţintesc insule. Phi Phi Island, situată la 40 de kilometri sud-est e recunoscută pentru oferta fabuloasă făcută pasionaţilor de snorkeling. Pe de altă parte, James Bond Island (nord-est), botezată astfel după faptul că unul dintre filmele celebrei serii – The Man With A Golden Gun (1974) – a fost „tras” acolo, e situată într-un decor de vis.

Odată ce „evadezi” din liniştea plajei Mai Khao, primul loc ce te atrage ca un magnet este celebra plajă Patong. Patongul este echivalentul noţiunii de distracţie phuketiană. Tatăl orgiilor. Mama patimilor. Sora nebuniei. Fratele haosului. Cumnatul lui Bachus. Bunicul sexului. Mama-marea pierzaniei. Imaginează-ţi un fel de Eforie Nord în care adaugi următoarele elemente: mii de curve, sute de tarabe cu produse contrafăcute, zeci de restaurante cu excelentă mâncare thailandeză, multe saloane de masaj, nenumăraţi englezi şi englezoaice care abia-şi mai găsesc drumul prin aburii beţiei, o atmosferă euforică şi, o, da!, celebrii ladyboys. Dar despre ei, mai târziu.

Înainte să ajungi în Phuket, te rogi să nu te lovească vreun tsunami. Îndată ce ai ajuns, o lume ciudată, contrastantă şi savuroasă te face să uiţi de valurile uriaşe pentru a te arunca în braţele primitoare ale Thailandei. Şoferul de taxi întinde cartea de vizită şi bâlguie ceva în engleza de baltă pe care o folosesc toţi thailandezii şi care include un maxim de 20 de cuvinte. „Dacă vreţi mâine taxi, sunaţi”. Are ochelari de soare Armani şi ceas Cartier. Falsuri rezonabile. Mă uit pe bucata de carton. „Mr. Porn”. Nu-mi pot stăpâni un zâmbet dar pot stăvili hohotul de râs care mi se declanşa instant. „Mr. Porn, nice name!”. „Thank you!”. Nici o urmă de ironie. Thailandezii nu-şi permit ironii, nici măcar când vine vorba de şoferii de taxi.ata de carton. „Mr. Porn”. Nu-mi pot stăpâni un zâmbet dar pot stăvili hohotul de râs care mi se declanşa instant. „Mr. Porn, nice name!”. „Thank you!”. Nici o urmă de ironie. Thailandezii nu-şi permit ironii, nici măcar când vine vorba de şoferii de taxi.

Povestea lui Andrew Lahde mi se pare fabuloasă. Cine-i Andrew Lahde? N-ai auzit de el, nu-i aşa? Nici nu trebuia să auzi. După părerea lui, nici de Steve Ballmer, Steven Cohen sau Larry Ellison nu se va mai auzi peste 50 de ani. Lahde (37 de ani) este – mai exact era – boss-ul unui fond privat de investiţii american bazat pe ipoteci, localizat în Los Angeles. Nimic spectaculos până aici. În mod normal, acum ar fi trebuit să sufere: e criză economică! Nu, băi dudă: Lahde nu suferă. Ci stă la plajă pe cine ştie ce insulă pustie.

Ce faci când eşti într-un compartiment de tren şi trenul întră în tunel? Întuneric brusc, beznă totală. Depinde ce vecini ai, nu-i aşa? Şi depinde din ce regiune a ţării eşti. Bancurile pe tema asta sunt destule. Dar ce faci dacă eşti nevoit să iei cina într-o încăpere în care nu există nici cea mai mică rază de lumină?

Să fiu mai explicit. Am fost la Praga să iau cina în întuneric. Ăsta e sinopsisul. Lumea se duce de regulă în Praga ca să viziteze oraşul (care e chiar drăguţ!) sau să facă biznisuri.

Anul trecut, echipa FHM pleca în Egipt împreună cu trei fete sexy, finalistele campaniei Covergirl. Acolo, Gilda, Simona şi Raluca au înnebunit tutankamonii şi le-au turtit piramidele cu farmecul lor. Pentru că Africa are o chemare aparte, care te seduce şi nu te lasă până nu-i întorci favorurile, anul acesta am ales pentru şedinţa foto cu cele trei “gazele” ajunse în finala Covergirl o altă locaţie cu iz de deşert şi aromă de curmale: Tunisia.

Mi-am amintit de un text pe care l-am scris pentru FHM acum mulţi ani, în care parodiam poveştile clasice şi, mai mult în glumă decât în serios, induceam ideea că multe dintre ele îşi pot lăsa o amprentă negativă asupra psihicului copilului. Dacă te uiţi astăzi la posturi precum Cartoon Network sau Jetix realizezi că poveştile de care vorbesc mai jos sunt nişte mici şi nevinovate anecdote. Într-o lume şi aşa prea violentă, copilul creşte încă de la 2-3 ani privind la imagini violente, pline de “poante” stupide şi de personaje absurde. Dar să vedem cum a început totul…

Amatorii de vinuri se simt în elementul lor pe Valea Loirei, o adevărată mină de aur viticol, în special datorită podgoriilor din partea de est, de lângă oraşul Sancerre. Din păcate nu am ajuns până acolo dar am apucat să mă bucur un pic de vinurile de Chinon, foarte bune în toate cele trei versiuni: albe, roze şi roşii. Cu precădere ultimele. Despre Chinon însă, povestea e mai lungă şi mai frumoasă. Fiindcă e un orăşel şarmant şi delicios. Şi asta nu doar pentru faptul că aici s-a născut scriitorul Francoise Rabelais sau pentru că are, ca orice oraş de pe valea Loirei, un castel spectaculos (în care n-am apucat să intru fiindcă am ajuns după ora închiderii).

Înainte de a continua traseul către alte castele, n-ar fi rău să amintesc despre un fel de mâncare descoperit în Franţa şi pe care vi-l recomand… dacă aveţi duşmani de moarte. Se numeşte andouillette, şi este unul dintre puţinele lucruri din carne de porc pe care le-am întâlnit în timpul periplului “loirez”. Andouillette-ul arată ca un cârnat gros şi, în condiţiile în care chiar ţi-e foame, aspectul lui te face să-l arăţi cu degetul şi să spui fără ezitare: “dintr-ăsta vreau!”. Numai că vei regreta aceste cuvinte imediat după ce vei fi servit cu respectivul preparat.

Valea Loirei (sau a Loarei cum scriu unii) este una dintre destinaţiile de vacanţă pe care ai avea tendinţa să le amâni pentru o vârstă mai înaintată. Adică am auzit persoane care spuneau că o vacanţă pe valea Loirei e boring şi că şi-o rezervă pentru bătrâneţe fiindcă, la urma urmei, castelele Franţei s-au ridicat acum mai bine de vreo 500 de ani şi tot acolo sunt şi vor fi şi în următorii 500. Alţii însă, printre care am decis cu bucurie să mă număr şi eu, cred că valea Loirei poate fi oricând o excelentă destinaţie de vacanţă. Nu neapărat datorită castelelor ci a întregului “concept” ambiental, care include, păduri pline de vânat, vinuri de cea mai bună calitate, mii de feluri de brânzeturi şi oameni civilizaţi şi prietenoşi, care trimit la colţ zicala (de multe ori adevărată) care spune că “Franţa e o ţară minunată, păcat că-i locuită”

Pentru prima oară după atâţia ani, gimnastica feminină românească nu reuşeşte să transforme Olimpiada într-un succes răsunător. Am privit la televizor, vreme de câteva minute, întrecerea la individual compus. Americancele şi chinezoaicele se luptau pentru cele trei medalii – o luptă rece, care trecea de la momentele de detaşare cu ochii închişi ai lui Yang Yilin, la chipul marcat de ambiţie al Shawnei Johnson – model clasic de gimnastă americană care stârneşte antipatia.

Încercând să trec peste sentimentul că Olimpiadele nu mai sunt ceea ce erau odinioară – la nivel de spectacol dar şi de atitudine şi interes vizavi de jocurile în sine – simt nevoia să spun că cea de la Beijing ar trebui să fie una aparte. China şi-a dorit imens organizarea celui mai mare eveniment sportiv al planetei. Şi a reuşit să realizeze o infrastructură pe măsura ambiţiei enorme şi entuziasmului care au însoţit suflarea poporului galben la aflarea veştii că va organiza Olimpiada.

Lumea s-a plictisit de reviste. Arată la fel de zeci de ani. Sunt din hârtie şi au coperta colorată. Mare lucru! Într-o epocă în care mai avem puţin şi ne teleportăm sau clonăm, revistele nu vin cu nimic nou, în afară de a migra masiv pe net, adică, scuze – ţi-s moi posmagii?. E adevărat, au fost încercări timide. În 1984, National Geographic a făcut prima copertă în formă de hologramă, reprezentând un vultur care dădea din aripi ca în ilustratele chinezeşti din copilărie în care gheişe foarte pudrate făceau cu ochiul. Acum câteva luni, celebra revistă de film Empire a venit cu o inovaţie în privinţa copertei: a făcut-o 3D. Peste coperta normală era pusă o copertă 3D, în relief. Dar Empire a avut mereu ceva de spus când a venit vorba de coperte… chiar dacă asta i-a costat a lot of money.