E un top personal, prin urmare e supus – ca orice top – subiectivismului. Se bazează exclusiv pe filmele pe care le-am văzut în 2009 (deși unele sunt produse în 2008) și nicidecum pe cele despre care am auzit. Încă nu am văzut Avatar, prin urmare nu l-am inclus. Nu conține filme porno, despre care Gogu Kaizer ar putea să-ți spună mai multe dacă vrea (de regulă nu vrea). Și, ca ultim reper: nu folosește la nimic!
Am încetat de mult să mai sper, de la americani, la filme ieşite din clişeele care iniţial au fost bune dar cu trecerea anilor s-au devalorizat complet. Auzisem de filmul lui Emmerich că e o tâmpenie care merită văzută doar pentru “efecte”. Cum “largheţea” mea vizavi de implicarea computerului în opera de artă care se numeşte “film” e strânsă la gură ca un scoţian la pungă, mi-am mişcat cu greu pupilele către 2012. OK, hai să vedem “efectele”!
El – bătrân, şchiop de la o tentativă de sinucidere prin aruncare pe geam, posesor al unui IQ îngrozitor de mare (aflat la limita Nobel-ului de câteva ori), cârcotaş, neadaptat şi ciufut până în pânzele albe. Ea – blondă, proaspătă, sudistă, prostuţă, naivă şi fugită de-acasă din cauza unor părinţi prinşi în mijlocul unor probleme constante de cuplu. Ea îi cere lui să o adăpostească până îşi găseşte de lucru. El, într-un moment de slăbiciune, acceptă. În scurt timp, ei se căsătoresc.
Brad Pitt și ”oamenii lui” scalpează naziști cu o plăcere winnetou-liană. Un critic de film ajunge soldat, apoi erou, apoi actor principal în filmul propriilor acte de vitejie = să ucidă zeci de ruși dintr-un turn, trăgând în ei ca într-un joc shooter în alb-negru. Fuhrer-ul merge la film și se distrează de minune. Un ofițer nazist, cu un IQ mai mare ca toată Germania, e gata să-și trădeze nația și să încheie războiul în stil de mare campion-trădător. În mod normal, asemenea faze, izvorâte din mintea colorată a lui Tarantino, sunt suficiente motive pentru a adăuga un plus de strălucire aurei unui regizor care a dovedit că e genial încă de la Pulp Fiction încoace.