Ed’s Movies

Când te saturi de bullshit-urile hollywoodiene şi te-apucă starea de film adevărat, primul nume modern spre care te-ndrepţi e Almodovar. Te-apuci de Almodovar ca de o terapie cinefilă, la finalul căreia aştepţi să te simţi curăţat de clişee şi efecte generate pe computer. Am făcut cândva un experiment de genul ăsta: într-o săptămână m-am uitat la (aproape) toate filmele spaniolului. Cavalcadă emoţională, de la Matador la Atame!, de la Femeile în pragul unui atac de nervi la Tacones lejanos, de la Kika la Hable con ella şi La mal educacion. I-am descoperit preferinţele, tehnicile, angoasele, fixurile, actorii preferaţi, culorile, maşinile, bucătăriile, supa de roşii, femeile, homosexualii, penelopa şi banderasul. O încântare. Un festin. O continuă mirare. O călătorie permanentă printre lacrimi, zâmbete, tragedii, comedii, hohote de toate felurile, icniri şi izbăviri. După ce-l rumegi pe Almodovar ori devii ierbivor în toată regula şi te hotărăşti să trăieşti pe pajişte toată viaţa, cu-o talangă micuţă la gât ori te întorci cu faţa către cinematografie şi îi declari ostentativ, pregătit pentru a face faţă noilor porcării de peste Ocean: “Respir! Hit me!”.

De la bun început e de spus că Antichrist e un film care te poate băga în depresie. Înainte de a-l vedea e recomandabil să te uiţi la o comedie. După ce l-ai văzut, bagă un film porno! Sunt ingredientele necesare pentru a trece peste eventualele psihoze declanşate de Lars von Trier, regizorul danez nebun şi pe alocuri genial care ne-a buimăcit acum nişte ani cu fascinantul Dogville.

Filmul e despre un cuplu (şi numai despre şi cu el) care, aflat într-un impas sentimental, e distrus de moartea accidentală a copilului lor de numai câţiva ani. Pentru a încerca să-şi revină, într-o auto-terapie iluzorie, cei doi se izolează în casa lor din pădure. Numai că lucrurile nu evoluează aşa cum şi-ar dori ei, ci dimpotrivă.

O gaşcă de extratereştri, ce călătoreşte cu o navă imensă, eşuează în Africa de Sud, chiar deasupra oraşului Johannesburg. Alienii sunt rapid asimilaţi de pământeni, care le rezervă un loc special într-un ghetou, tratându-i în stilul apartheid redivivus. Băieţii se-nmulţesc în mod considerabil de-a lungul timpului şi ajung să facă parte din peisaj. Poate prea mult, fiindcă la un moment dat, Multi National United, o organizaţie care face şi desface, decide că trebuie evacuaţi din Districtul 9 în care stăteau şi mutaţi în altă zonă, în afara oraşului. Responsabil cu mutarea este numit ginerele şefului MNU, un belgian familist şi cu ceva bun simţ, care trebuie să le aducă la cunoştinţă “creveţilor” că-şi vor schimba locul. Toate bune şi frumoase până la momentul în care Wikus van der Merwe se contaminează din greşeală cu o substanţă care-l va transforma în extraterestru.

Cum ar fi ca în timp ce conduci propriul automobil, fericit că viața e frumoasă, să te trezești că nu te mai poți mișca? Să simți că paralizezi complet. Că nu mai poți fi stăpânul propriului tău trup, de parcă un duh crâncen ți-a furat dintr-o dată orice posibilitate de mișcare. Apoi să intri în comă profundă, sfârșită, trei săptămâni mai târziu, cu un coșmar: acela că nu-ți mai aparții și că ești nevoit să trăiești inert, unica ta legătură cu mediul înconjurător fiind un ochi, din a cărui pleoapă poți mișca. Și asta în timp ce ești perfect conștient de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău.