CAPITOLUL 14
PLANURI
Iepurele Gras se strecură pe uşă, cu un zâmbet larg lipit pe botul lui roz.
– Ce faci, amice?
Dinspre Paco se auzi un mormăit înfundat.
– Ce spui, amice? A, toate bune! Super tare ultima emisiune, pun pariu că ai mai furat trei ascultători pe puţin şi audienţa e dincolo de cer. Un maestru eşti, stii că eu sunt cel mai mare admirator al tău.
Lisamona îl dădu la o parte din prag pe Paco.
– Mai termină cu aiurelile! Nu vezi că nu e nimeni acasă? E dus, a plecat. Nu ştiu unde dar ăsta nu e Paco şi mie nu îmi mai convine situaţia asta.
Asta era Lisamona, femeia vorbei directe, a lucrurilor clare şi tăioase. Paco se trântise înapoi pe fotoliu, în faţa televizorului.
– Un raton, un nenorocit de raton îmi face mie zile fripte. Uită-te la el. Măcar să se fi umplut de resentimente şi de furie. El face pe deprimatul, auzi, că se sinucide. Nici dacă îl părăseam eu nu se pleoştea în halul ăsta.
– Nici eu nu mai înţeleg nimic, şopti conspirativ Iepurele Gras. Raco nu e decât un animal puturos, nici măcar nu inspiră mare încredere.
– Acum a mai promis şi recompens aia ridicolă. Iar tâmpitul de Arden şi-a mobilizat ascultătorii la război. Se pare că băieţii mari vor să se joace iar eu mă voi alege cu dureri de cap şi manichiura neîngrijită. Trebuie să fac ceva.
Se învârtea de colo-colo, cu gândurile vâjâind în cap. Se apropie de Iepurele Gras, îl prinse de guler şi îl zgâlţâi bine:
– Promite-mi că mă ajuţi!
Acesta ar fi vrut să îi răspundă dar îl strângea cam tare. Reuşi să gâlgâie un da acolo. Desigur că dorea să îşi ajute prietenii, însă mirajul acelor morcovi picaţi din senin îi cam fura minţile.
– Trebuie să îmi faci un serviciu. Găseşte-l pe unul dintre acoliţii lui Arden. Amărâtului i se aprinseseră călcâiele după mine cândva. Poate dacă promit că îl sărut, îmi va spune mai multe. Găseşte-l pe Malicius şi spune-i ca vreau să îl văd. E important şi e secret, pe deasupra! Mă bazez pe tine, Iepure, să nu mă dezamăgeşti. Niciodată!
Îl răsuci şi îl azvârli pe uşa pe care abia intrase.
Acum, orice prieten aflat în situaţia lui nu ar fi avut de ales şi nici nu ar fi avut curaj să iasă din cuvântul Lisamonei. Ştia pe unde îşi pierdeau vremea oamenii lui Arden dar, la fel de bine ştia că, dacă punea chiar şi o umbră de picior acolo, era ras, tuns şi frezat permanent. Îi era frică, îngrozitor de frică şi nici recompensa şi nici teama de scatoalcele Lisamonei nu îl puteau convinge să fie el mesagerul direct.
Iepurele Gras o luă deci la goană.
Malicius era, ca de obicei, la sala lui preferată de bowling, una frecventată de toţi fiţoşii momentului. Când nu era în coada lui Arden, arunca bilă după bilă, în aplauzele anemice ale celor de pe margine.
Iepurele Gras se opri la intrarea clubului. Avusese ceva de înotat printre gunoaiele urbane, motoarele, scuterele, limuzinele parcate pe trotuare. Printre acestea mişuna o întreagă faună nocturnă, astfel că prietenul nostru scăpă pentru moment neobservat. Din când în cand se deschidea uşa şi cei de pe stradă erau izbiţi ori de zarva vocilor încinse de joc şi ceva alcool light, ori de fumul gros ca de tavernă de mahala.
Nu, nu putea intra, se apropia, începea să tremure, se zvârcolea sufletul în el, dar nu putea păşi înăuntru.
În acel du-te vino îi căzu privirea pe o vânzătoare de flori blegite. Era o zgripţuroaică cu 4 dinţi în gură, care încerca să îşi ademenească viitorii cumpărători prin bolboroseli care ei probabil i se părea incitante:
– Ia floarea de trifoi, norocul să ţi-l înmoi!! Ia laleaua si garoafa, femeia să-ţi mânce leafa! Ia bujorul, tămâioara, fetii să-i frângi inimioara!
Un fel de Horror Valentine’s Day, pentru că bătrâna era îngrozitoare în halatul verzui, de sub care atârnau rămăşiţele unei rochii de bal. Iar vocea? Hârâia precum un fierăstrău mânuit de doi leşinaţi de foame.
Iepurele Gras putea trece peste asta. Se duse ţintă la ea şi îi şopti la ureche un mesaj. Plăti un trandafir roşu ca sângele şi apoi începu să îi şoptească ceva iarăşi.
Apoi, se întoarse pe călcâie şi îşi luă tălpăşiţa, fără să mai apuce să prindă zâmbetul viclean al zgripţuroaicei.
