N-am mai văzut de mult un film la care să-mi scot pălăria şi pe care să-l includ măcar în Top 5 personal ever. Am mai spus-o: Hollywood-ul şi-a cam asanat talentele şi şi-a mărit doza de clişee iar Europa a abandonat acel “altfel” cinematografic cu care încânta odinioară. Asta nu înseamnă că nu mai sunt şi că nu am văzut filme bune. Chiar foarte bune. Câteva dintre ele, nominalizate pentru Oscar 2013. Pentru că am avut norocul să văd toate nominalizările din acest an, mi-am permis un clasament personal. Desigur, subiectiv şi probabil prost argumentat, ca orice clasament negenerat de voturi numeroase.
9. Lincoln
Cu părere de rău şi cu capul plecat în faţa celor care mă vor face ignorant, filmul lui Spielberg m-a plictisit. Mult. Respect istoria Americii, sunt de acord că acest capitol al deciziei privind abolirea sclaviei a fost unul dintre momentele importante ale ei, mi-a plăcut şi Daniel Day-Lewis – un Lincoln bătrân, aparent dus, plin de poante subtile şi istorisiri amuzante şi cu tâlc dar puternic şi decis să facă exact ce crede că e mai bine de făcut pentru ţara lui DAR nu m-am simţit niciodată “acolo”, în vreuna din cele două tabere – republicani sau democraţi, ba mai mult, nici nu mi-am dorit să mă aflu în vreuna. Rămân la Manchester United.
8. Argo
Ben Affleck a făcut un film reuşit, pe un subiect care, iarăşi, e mai degrabă “de-al lor”: fuga celor şase diplomaţi americani din ambasada SUA din Teheran, asediată în timpul revoluţiei din 1979. Ideea acelei operaţiuni a fost genială. Ajutorul dat de canadieni – esenţial. Punerea în scenă a lui Affleck a stârnit ovaţii şi a adus premii multe, de la Globurile de Aur la BAFTA. Ce nu reuşeşte Argo însă, după mine, este să transmită acea emoţie de care e nevoie pentru a te ridica în picioare şi a aplauda cu sufletul larg deschis.
7. Amour
Filmele care te bagă-n depresie au o parşivitate pe care unii o consideră genială iar alţii – optimişti de felul lor – o ignoră cu desăvârşire. Michael Haneke a câştigat la Cannes în 2012 (în detrimentul unui alt depresiv, Mungiu), cu acest film în care un cuplu de amorezi trecuţi de 80 de ani se confruntă cu destinul generat de un atac cerebral. O situaţie de viaţă simplă, în care putem ajunge tu, eu sau Ovidiu de la etajul 3. De această dată, un film care transmite emoţie. Poate prea multă. Doar că palma aceea (cine l-a văzut, ştie ce zic), esenţă a scenariului, mă face să-l urăsc pe faţă.
6. Les Miserables
Nu sunt un fan al musicall-urilor şi recunosc că nu prea îmi doream să văd un film făcut după un roman care m-a fascinat la vremea lui, în care actori de prim-plan să… cânte nonstop. Culmea e că am rezistat până la final şi pe undeva prin interior am aplaudat ideea lui Tom Hooper. Nu i-aş acorda niciodată un Oscar dar cu siguranţă aş încerca să-l aduc pe Hugh Jackman la Vocea României (nu şi pe Russell Crowe). Reîntâlnirea cu personaje ca Jean Valjean, Javert, Cosette, Gavroche sau soţii Thenardier (delicios cuplu “Borat” – Helena Bonham Carter) a fost minunată, în această inedită prezentare.
5. Life of Pi
Îl pun pe 5 dar mă aşteptam la mai mult. Citisem cartea acum câţiva ani şi aveam senzaţia că se poate face un film mai “adânc”, chiar şi cu mai puţine efecte digitale (pentru care merită, cu prisosinţă, un premiu). Mi s-a părut un pic dezlânat în story şi nu foarte inspirat în casting. Chiar dacă tigrul a făcut un rol magnific. Încă mă-ntreb dacă a fost doar unul singur şi mai ales cum naiba au reuşit de l-au înfometat în halul în care… arăta la final (sau “Photoshop”-ul cinematografic face şi el minuni?)
4. Beasts of the Southern wild
Cred că de la Shirley Temple încoace, cinematografia n-a mai avut un copil de cinci ani care să joace atât de mişto precum bucăţica asta de ciocolată pe nume Quvenzhane Wallis (nu mă-ntreba cum o strigă taică-său, mi-e greu să cred că nu-i zice chiar Hush Puppy!). Pe lângă micuţă, filmul lui Behn Zeitlin ar putea concura la premiul pentru “cea mai mizerabilă scenografie”, la propriu. Dincolo de asta, extinzând un pic cadrul, e povestea pe care s-ar putea s-o regăseşti în orice zonă defavorizată a lumii, de la Rahova la Somalia. Faza adevărată fiind că dragostea – tată-fiică, în cazul de faţă – e mai presus de orice.
3. Zero Dark Thirty
La prima vedere nu e un film foarte “catchy” dar când te întrebi oare cum au făcut americanii să pună mâna pe teroristul numărul unu al lumii, îl vei urmări cu sufletul la gură, de la un cap la altul. Şi vei descoperi cu surprindere că Osama bin Laden a fost prins de… o femeie. Una care timp de mai bine de zece ani şi-a făcut un scop în viaţă din depistarea locului în care se ascunde anti-Moş Crăciunul cu kalaşnikov. Naiba ştie dacă aşa or fi stat lucrurile în realitate, dar operaţiunea de la 0.30 şi tot drumul parcurs până la OK-ul care i s-a dat, au fost cu adevărat spectaculoase.
2. Django Unchained
S-ar putea cârcoti multe despre filmul lui Tarantino. Se poate începe cu abundenţa de clişee pe care deja le regăsim în fiecare dintre producţiile lui. Se poate continua cu faptul că e prea lung. Ba chiar că e nerealist şi abundă în gafe, mai mici sau mai mari. Dar Tarantino e atât de genial încât îi treci cu vederea (aproape) orice. Şi la suprafaţă rămân un Christoph Waltz delicios, un Leo di Caprio sclipitor şi un umor îmbibat în sângele de rigoare, ce cu greu poate fi egalat. Minusul filmului e chiar Django, adică neconvingătorul Jamie Foxx. I like the way you die, boy.
1. Silver linings playbook
Mai mult ca sigur, nu va cîştiga Oscarul. Dar e favoritul meu, fiindcă dintre cele nouă nominalizări, e filmul care are toate ingredientele pentru titlul de “my champ”. Povestea simplă dar în acelaşi timp, complicată. Personaje construite perfect şi interpretate la fel. Umor. Lacrimi. Aşteptări şi confirmări. E filmul care-l scoate pe de Niro din plictiseala ultimilor ani dar şi cel care ne arată că Bradley Cooper poate fi mult mai mult decât un sex-simbol masculin. E un film la care îţi ronţăi cu plăcere pop-corn-ul şi de care la care ieşi zâmbind la vecinul de scaun. Just try it!
Dincolo de lista cu nominalizări pentru Cel mai bun film al anului, aş mai avea o sugestie: Kon-Tiki, nominalizat la categoria Cel mai bun film străin. E o producţie norvegiană, despre vise şi, mai ales, despre cum să-ţi urmezi propriile vise pentru a fi fericit.
Cât despre premiile de interpretare, din tot ceea ce am văzut, favoriţii mei sunt: Bradley Cooper (Silver linings playbook) şi Hugh Jackman (Les Miserables), cu mentiunea ca aici ar merita cu prisosinta si Daniel Day Lewis, (Lincoln) – pentru Cel mai bun actor, Quvenzhane Wallis (Beasts of the Southern wild) şi Jessica Chastain (Zero Dark Thirty) – pentru Cea mai bună actriţă, Robert de Niro (Silver linings playbook) şi Christoph Waltz (Django Unchained) – pentru Cel mai bun actor în rol secundar şi Helen Hunt (The Sessions) pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar, cu menţiunea că nu am înţeles de ce excelentul The Sessions nu a intrat în lista finală a nominalizărilor pentru Cel mai bun film. D’ale Oscariştilor…
