Fiecare meci cât de cât important al naţionalei se transformă instant în “meciul unei naţiuni”, “partida capitală a unei generaţii”, “ultima şansă a lui Mutu şi Chivu”. România încă trăieşte din golul lui Hagi împotriva Columbiei. Facem ce facem şi ne raportăm la o perioadă peste care nu vrem să lăsăm nici un fir de praf să se aştearnă. Luăm o doză de Pronto, pulverizăm peste Gică, Răducioiu, Petrescu, Ilie, apoi comparăm suprafaţa lucioasă de acum 15 ani cu grunjurile de azi. Şi apoi bocim.
Într-o perioadă în care în fotbalul nostru domină haosul, e mai precaut să te concentrezi pe campionatele străine. De ce să “admiri” dictatura de la Steaua dacă poţi să te bucuri de un sprint colosal marca Theo Walcott? De ce să te doară stomacul de la miserupismul rapidist, când poţi urmări ce mari investitori vin la Sunderland sau pe cine vor să mai cumpere arabii de la Man City? De ce să râzi amar de Turcu de la Dinamo, când te poţi amuza cu Sir Ferguson care, la 0-0 cu Tottenham în minutul 90, face poante pe marginea terenului, spre deliciul unui White Hart Lane ostil?
Dacă acum o săptămână scriam despre intelugența lui Dinamo, acum e momentul să scriu despre procentajul constant zero-neuronic al lui Vasile Turcu. Dinamo a pierdut cu Unirea Urziceni în cel mai fotbalistic mod cu putință. Dan Petrescu face minuni acolo iar să bați Urziceniul e deja mai greu decât să construiești un stadion de Doamne-ajută în Ștefan cel Mare. Înainte de meci, toți conducătorii dinamoviști au spus că e un meci greu și că e nevoie de mare atenție pentru ca Lobonț & comp să rămână pe primul loc. Mai puțin unul. Unul ”mic și negru”, cum l-a denumit un potențial acționar. Turcu.
Se întreba Giovanni Becali acum o vreme ce se va întâmpla când Dinamo va începe să joace bine, din moment ce când joacă prost e