Ed’s Football

Dinamo se alintă cu bomboane, să hrăneşte din scandaluri şi din nopţile nealcoolice ale lui N’Doye şi respiră pe cel puţin două guri de foc: aroganţa (uneori) pardonabilă şi infantilă a lui Borcea şi miserupismul lui Dinu. Actualii fotbalişti din Groapă sunt cea mai ciudată specie de purtători de crampoane care mi-a fost dată să o văd la echipa asta de când îi urmăresc cu atenţie de suporter, adică de pe la 6 ani. Sunt fotbalişti pe care îţi vine să-i aştepţi la intrarea pe autostrada Bucureşti – Piteşti ca să le rupi căpăţânile după ce FC Argeş îi calcă în picioare şi le suflă orice speranţă la imnul “Ligii” sau să-i aştepţi cu garoafe la aeroport după năucitoarea calificare de la Liberec.

Când Giovanni Becali l-a dat afară pe Sabău de la Dinamo înainte ca acesta să fie numit cu adevărat, potopindu-l cu un milion de motive aberante pentru care acesta nu ar fi trebuit să-i conducă pe câini, lumea fotbalului a mai luat un pumn în bot de la unul dintre negrele lui personaje. Sabău a pus deoparte fularul roşu care-i fusese aruncat de gât, a pus capul în pământ, a făcut drum întors la Cluj şi, vreme de două săptămâni, a reintrat în calmul lui englezesc, încercând să uite mojiciile samsarului de fotbalişti. Apoi a semnat cu Timişoara, fiindcă fotbalul îi curge prin sânge şi devoratorul de antrenori Iancu i-a dat o şansă.

După un 4-4 ca la teatrul bunului simţ, aşa cum a fost cel de pe Stamford Bridge de marţi seara, te întrebi de ce se mai joacă fotbal în România. Dacă era o echipă care să creadă că se poate întoarce un 1-3 cu Chelsea, chiar pe terenul londonezilor, atunci aceea nu putea să se numească decât Liverpool. Nu există echipă mai “nebună” ca Liverpool şi asta nu doar pentru că are în istorie acea revenire “istanbulică”, de la 0-3, în faţa unui Milan trecut în apoplexie.