Dacă nici acum, cu 2-0 în minutul 17 după un gol de noroc și unul de fază fixă, n-am reușit să batem o Franță ce părea de-a dreptul perversă în mărinimia cu care și-a descoperit fundul în prima parte a jocului atunci e clar: n-o să-i batem niciodată!
După ce toată vara a stat la cutie, lăsând opinia publică şi Federaţia în ceaţa unei evoluţii ciudate, defensive şi mioritice la Europene, Piţi a ieşit de câteva zile la atac, plictisit probabil ca toată lumea să-i spargă-n cap ouăle dezastrului lituanian. Şi atacă pe toată lumea. De unde altădată abia dacă scoţi două vorbe de la el, şi alea rupte din lemn pur, acum selecţionerul pare decis să stârnească furtuni cu orice preţ. În pahare cu apă.
Oare când vor înţelege aceşti aşa numiţi fotbalişti de la Dinamo că ceea ce joacă ei nu se numeşte fotbal ci este un chin care zgârie retina şi ucide nervul? Oare când va înţelege Adrian Cristea că mingea e făcută ca să-i dai drumul rapid şi nu ca s-o ţii minute în şir privind ca vita-n lemne după vreun coechipier? Oare când va înţelege Rednic că jucător mai prost ca Boştină nu găseşti nici în Burundiul de unde a venit teroristul ăla de Saidi sau cum mama mă-sii îl cheamă? Oare când vor învăţa alde Homei şi Pulhac să dea o centrare ca lumea, în ideea că o centrare ca lumea e o minge care ajunge la coechipierul din faţa porţii şi nu la dracu-n praznic?
În plin show fotbalistic românesc, după “spectacolul” făcut de România în Feroe (conform selecţionerului), îmi permit să vorbesc despre alţii. De exemplu, despre Theo Walcott. Vreau să vorbesc despre Theo Walcott, folosindu-l ca pretext pentru a vorbi despre victoria Angliei în Croaţia.