Piticul atomic născut cu numele Prince Rogers Nelson, cunoscut mare parte a carierei sub numele de Prince, a avut geniul de a compune această incredibilă piesă în anul de graţie 1984. Puse cap la cap, multe ore am petrecut în faţa aparatelor video din vremurile ceauşiste, urmărind atât videoclipul en-large sau, mai pe-ndelete, filmul cu acelaşi nume, în care juma-de-chiflă-genială făcea furori cu motorul bine turat, geaca de piele bine strânsă pe corp şi privirea de grande futadore proporţional dozată către partenera sa, pe nume Apollonia Kotero.

Viaţa lui Leonard Cohen este un mic manual de poezie. Dacă nu cumva, o poezie continuă, ale cărei repere se transpun în muzica pe care romancierul, poetul şi cântăreţul canadian o cântă de peste 40 de ani. Amorurile trăite de Cohen rămân fixate în câteva piese care au făcut istorie şi care au mers direct la sufletele milioanelor de fani de pretutindeni. Una dintre acestea este Suzanne.

Probabil că, dacă nu şi-ar fi luat concediu permanent pentru a vizita Cerurile, Kurt Cobain ar fi fost astăzi un zeu în viaţă al celor care s-au desprins la începutul anilor 90 de rock pentru a lua calea grunge-ului zămislit de chitarele celor de la Nirvana şi Pearl Jam. Fiindcă a ales despărţirea bruscă de realitate, Cobain a lăsat în urmă nu doar o văduvă şleampătă şi o legendă care-l transformă în zeu mort ci şi câteva melodii care au intrat în istoria do-re-mi-ului. Una dintre ele, poate cea mai bună, este Smells Like Teen Spirit.

Se ia un sound indie-pop, se amestecă împreună cu ritmuri de orchestră și se asezonează cu versuri romantice. Nu se bagă la cuptor, ci se trimite pe scenă. Mai întâi pe scenele din Glasgow, începând cu anul de grație 1996, apoi pe cele din întregul Regat Unit. După cinci ani în care ingredientele rămân cam aceleași dar se schimbă cei care le mixează, oamenii care i-au ascultat realizează că le place din ce în ce mai tare. Și cer mai mult. Rezultă un prim produs cu etichetă: Biggest Bluest HiFi. Și un promițător start în zona ”independent”, una în care, dacă scotocești bine, scoți la iveală diamante veritabile.

2010 se anunță un an plin de evenimente muzicale. Dacă nici de această dată nu vom putea spera la un concert U2 sau Robbie Williams (preferăm să spunem că există minuni) sunt însă alte motive de bucurie. Elton John revine la București pentru un concert de excepție, care va face parte din turneul său mondial World Tour 2010. Evenimentul va avea loc în Piața Constituției, sâmbătă, 5 iunie, ora 20.00. Mai jos, comunicatul oficial și prețurile biletelor.

The Joshua Tree (1987) a fost, probabil, albumul cu care U2 a făcut cele mai mari furori, atrăgându-şi definitiv un număr imens de fani care aveau să-i “urmeze” pe parcursul întregii istorii a trupei. Una dintre piesele de pe el, mai exact a treia, a însemnat recunoaşterea lui Bono & comp. de către americani: With or without you a ajuns pe primul loc în Top USA, fiind totodată primul single al trupei care a avut o soartă mai bună peste Ocean decât în Insulă.

Chiar dacă istoria Beatles a început cu Love Me Do, cântecul scris de Lennon şi McCarthy în 1957 pe când aveau 17, respectiv 16 ani, prima piesă a celebrei trupe care îţi vine în minte când te apucă nostalgia după „the fab four”, este Yesterday. Ieri / când toate grijile păreau atât de departe / acum arată de parcă s-au reîntors pentru totdeauna / oh, eu cred în ziua de ieri.

Yesterday este piesa muzicală după care, conform Guinness Book Of Records, s-au făcut cele mai multe cover-uri: peste 3000. Ani de zile a fost piesa cea mai difuzată la posturile de radio. E foarte posibil chiar ca în acest moment, un post de radio din lume să difuzeze melodia şi câteva mii de ascultători să vibreze la muzica scrisă de Paul McCartney.

Nu ştiu cum poţi alătura unei frumuseţi ca Beyonce o pocitanie ca Lady GaGa fără să comiţi un sacrilegiu, însă rezultatul acestei “împrieteniri” poate fi interesant dacă vine vorba de Video Phone, clipul realizat de Hype Williams. GaGa spune că s-a distrat teribil în timpul filmărilor. E de-nţeles: pe lângă dive apar nişte dansatori care au camere foto in loc de cap iar videoclipul începe cu o secvenţă filmată în stil Reservoire Dogs.

Cei care au trăit în vremuri ante-1989 îşi amintesc de celebra Telecinematecă difuzată de Televiziunea Română şi mai ales de fundalul sonor al genericului. Melodia “telecinematecăi” a rămas mulţi ani în memoria cinefililor, odată cu acea succesiune de cartoane cu fotografii ale actorilor celebri, de la Clark Gable la John Wayne sau Vasiliu-Birlic. Puţini ştiu însă povestea acelei melodii, în fond o adaptare a unui cântec celebru interpretat de cea mai cool solistă britanică a anilor ‘60: Petula Clark.

Pe vremea când aveam 16-17 ani se întâmpla ca boxele casetofonului Fisher să urle în disperare, la intervale constante, melodiile unor indivizi care în România acelei perioade întunecate păreau a fi nişte zei ciudaţi dar foarte cool. La o cameră distanţă, lângă video-ul Akai era întotdeauna pregătită o casetă VHS care mustea de videoclipuri cu muzica aceloraşi indivizi cu barbă. Maşini colorate, motoare, chitare şi, nu în cele din urmă, o mulţime de fete trăznet care abia aşteptau să se urce în cadZZilla-cul ale cărui chei nichelate simbolizau cele două litere magice născute în Houston, Texas: ZZ.

O să-i vedem pe 20 octombrie la Sala Polivalentă. Doi bărboşi şi-un Beard care n-are barbă. Cântă de 40 de ani şi au lansat hit după hit. La finalul concertelor ridică oamenii în picioare. Iar una dintre melodiile cu care au contribuit la istoria rock-ului este Sharp Dressed Man. Să ne-nţelegem: ZZ Top nu au fost consideraţi niciodată nişte sex simboluri sau nişte icon-uri ale modei. Dar probabil că nimeni alţii nu au fost mai convingători ca ei atunci când au cântat despre cât de irezistibili sunt bărbaţii bogaţi şi bine îmbrăcaţi în faţa femeilor. Sau, în fine, a majorităţii acestora.

Dacă galeza Duffy a însemnat fantastica descoperire a britanicilor în materie de muzică, Gig Wigmore ar trebui să fie extraordinara “invenţie” a neo-zeelandezilor în aceeaşi zonă. La fel de blondă (dar nu la fel de “păpuşoasă” ci mult mai rebelă), Gin s-a născut în Auckland dar când avea 16 ani bântuia prin Argentina, ţară în care a lovit-o moartea tatălui său. Motiv pentru care i-a dedicat o piesă, Hallelujah, ce a adus-o în prim-planul mass-mediei şi care a câştigat premiul International Songwrite Competition, în 2004. A urmat o altă piesă de succes, Under My Skin, şi o oarecare lansare în lumea bună a muzicii.

Dacă eşti fan Queen (n-am auzit pe nimeni să spună ceva rău de trupa asta!) una dintre primele melodii cu care ţi-ai făcut “ucenicia” într-ale lui Mercury-May-Taylor-Deacon este We Will Rock You. E destul de greu să o numeşti cu adevărat melodie. E mai degrabă imn, jingle, îndemn la luptă, strigăt de război, onomatopee genială. Brian May, spune că ideea i-a venit în… somn. S-a culcat cu gândul de a scrie o piesă la care publicul să participe în mod activ. După ce a scris-o, a numit-o “imnul nostru pentru cele trei vârste ale bărbatului”.

Dacă te gândeşti la Michael Jackson, varianta neagră, pleci întotdeauna de la Thriller. E imposibil să n-o faci, fiindcă piesa lansată în 1983, odată cu albumul cu acelaşi nume, a ajuns o emblemă pentru perioada de început a carierei solo a lui Michael. Curios este că, în ciuda imensului succes, Thriller nu a atins niciodată locul 1 în vreunul din topurile americane sau britanice, cea mai înaltă poziţie fiind 4, în Top USA.

Robbie Williams s-a trezit din beţie şi din ozn-uri şi pregăteşte lansarea unui nou album. Reality killed the video star va fi pe piaţă începând cu 9 noiembrie, însă primul single, Bodies, poate fi deja ascultat și… văzut.

Parcă nu e ceea ce știm despre copilul teribil desprins cândva din Take That, dar motivația revenirii după trei ani de nebună izolare (ultimul album a fost Rudebox, în 2006) pare suficient de puternică pentrua-i da crezare acestui natural born entertainer: “My album’s a killer: old Robbie, new Robbie and a Robbie that neither of us have met…” Sper, nu unul atât de gras, cum ajunsese Williams anul trecut pe vremea asta.

Când nu ai un stadion de Doamne-ajută pe care, pe lângă meciuri de fotbal, să mai ții din când în când și câte un concert la care să se adune lumea ca la urs, mai bine faci unul din următoarele lucruri: varianta a) te duci în magazin și cumperi un concert cu Madonna (pe care oricum nu-l vei găsi) sau varianta b) – te duci pe torrente și descarci pac-pac unul dintre ultimele ei concerte, eventual în format HD. Apoi îl pui la 5+1, dolby surround, torni o bere, un whiskean, o țuică, o secărică și te bucuri de show.

Don McLean a mărturisit că a fost inspirat în scrierea melodiei de moartea lui Buddy Holly. Asta se întâmpla pe 3 februarie 1959, când avionul în care se aflau Buddy, Ritchie Valens şi The Big Bopper s-a prăbuşit răpind Americii câţiva artişti de excepţie. Aceea e “the day the music died”, o zi în care micuţul Don era “băiatul cu ziarul”. El a citit ştirea prăbuşirii avionului chiar din ziarul pe care îl arunca abonaţilor în faţa uşilor.

Îl asculți prima oară și parcă nu-ți spune mare lucru. Îl asculți și a doua și începe să te gâdile. Îl mai pui o dată și explodează! ”It’s so U2!”.Au trecut 5 ani de când Bono & comp. își învățau fanii cum să dezamorseze o bombă atomică. Cam multișor – U2 avea o rată inspirațională mai bună. Într-o perioadă în care muzica încearcă o redefinire generală, nereușind decât să intre și mai tare în confuzie, irlandezii tăceau.

În 2006, Katie Melua a susţinut unul dintre cele mai ciudate concerte: a cântat pe o platformă petrolieră din Marea Nordului, la o adâncime de 303 metri. Ea a intrat în Cartea Recordurilor pentru cel mai “adânc” concert susţinut vreodată. DVD-ul care prezintă documentarul acestei acţiuni inedite, dar şi concertul în sine, e foarte interesant. Practic, Melua a cântat în faţa muncitorilor de pe platforma deţinută de compania Statoil care-şi aniversa la acea vreme 10 ani de “existenţă”. 16 elicoptere şi 3 nave au cărat 22 tone de echipament, care apoi au trebuit coborâte pe fundul mării.

Mă întreb dacă trupa Radiohead a revoluţionat ceva în muzica mondială când a decis să-şi “vândă” la liber ultimul album, pe internet. Radiohead e una dintre cele mai în vogă trupe din lume. S-a lansat la începutul anilor ‘90 cu un stil oarecum confuz – mai întâi cu influenţe de U2, apoi cu inserţii de Nirvana, R.E.M. şi Pink Floyd.

Am fost la concertul lui Bănică Jr. şi mi s-a părut una dintre cele mai slabe apariţii ante-Moş Crăciun ale surprizistului. Sau, ca să respect munca artistului (nici o ironie aici) e nedrept să spun …

Ai văzut un FILM?
Ai ascultat un ALBUM?
Ai citit o CARTE?
Scrie despre ele aici. Trimite-mi un mail cu recenzia ta şi ea va ajunge în pagină în cel mai scurt timp. Iar după ce vei ajunge …