De multe ori oamenii trăiesc în cuburi care se strâng în jurul lor, gâtuindu-le existenţele. La început totul pare o pajişte minunată, pe care soarele străluceşte şi floricelele abia aşteaptă să fie culese. Cu timpul, florile se usucă. Soarele e alungat de nori. Pajiştea nu mai e verde şi locul de “joacă” se micşorează pe zi ce trece. Apoi totul devine un cub. Un cub din ce în ce mai mic, mai strâmt. Un cub care te sufocă şi în care te învârţi înnebunit în căutarea unei uşi. Când ai crezut că ai găsit-o, vai.. nu era decât o iluzie. Şi colţurile cubului se prăbuşesc, în mod fatal, peste tine.
