După ce toată vara a stat la cutie, lăsând opinia publică şi Federaţia în ceaţa unei evoluţii ciudate, defensive şi mioritice la Europene, Piţi a ieşit de câteva zile la atac, plictisit probabil ca toată lumea să-i spargă-n cap ouăle dezastrului lituanian. Şi atacă pe toată lumea. De unde altădată abia dacă scoţi două vorbe de la el, şi alea rupte din lemn pur, acum selecţionerul pare decis să stârnească furtuni cu orice preţ. În pahare cu apă.
Ba ca Mutu a fost vinovat cu Olanda, ba că Dinu nu i-a spionat cum trebuie pe olandezii cu nume de electronice, ba că a avut mereu propuneri de la Dinamo şi că le-ar onora la orice oră, ba că nu pleacă de la Naţională nici dacă îi dau francezii 10 boabe, ba că patronul Stelei se sugruma dacă nu creşteau preţurile la terenuri, ba că n-a nai fost nimeni sub soare ca el la Steaua ş.a.m.d. Piţurcă vorbeşte despre toţi şi toate, mai puţin despre ce trebuie. Mai puţin despre job-ul lui. Mai puţin despre greşelile pe care le-a făcut la Europene, despre formulele halucinante de echipă, despre titularizările imposibile, cu fotbalişti puşi să joace pe posturi improvizate numai aşa, de chichi, că “poate iese”.
Fără îndoială, Piţurcă e un antrenor bun. A meritat să stea la cârma Naţionalei, să meargă la un turneu final la care să demonstreze că poate să-şi depăşească propriile limite – nu a demonstrat – şi gata! Nu e cel mai bun antrenor din lume şi, mai mult decât atât, nu a cumpărat echipa naţională cu un şase-şase sau un pachet de ţigări bine plasat. Dacă nu are rezultate el trebuie să plece, indiferent de contractul pe care îl are. E soarta oricărui antrenor, fie că acesta se numeşte Capello sau Florin Marin. Dacă va reuşi să învingă Franţa, are tot dreptul să meargă înainte. Ecuaţia e simplă. Aşa că în loc să vorbească, selecţionerul ar face mai bine să muncească. Timpul cuvintelor a trecut pentru el. Urmează timpul victoriilor. Sau nu.
