După un 4-4 ca la teatrul bunului simţ, aşa cum a fost cel de pe Stamford Bridge de marţi seara, te întrebi de ce se mai joacă fotbal în România. Dacă era o echipă care să creadă că se poate întoarce un 1-3 cu Chelsea, chiar pe terenul londonezilor, atunci aceea nu putea să se numească decât Liverpool. Nu există echipă mai “nebună” ca Liverpool şi asta nu doar pentru că are în istorie acea revenire “istanbulică”, de la 0-3, în faţa unui Milan trecut în apoplexie.
Liverpool îşi trăieşte drama de a nu mai fi luat titlul în Anglia de 20 de ani sub (in)decenţa a două lucruri sfinte: suporterii (cei mai frumoşi din lume) şi apetitul isteric pentru de cupe. Eliminarea din Ligă pune însă un mare semn de întrebare asupra celui de-al doilea şi ridică o sprânceană în privinţa posibilităţii ca aceşti cormorani nebuni să câştige, în sfârşit!, titlul în Anglia în acest sezon. La 3-4, după golul lui Kuyt, manchesterismul din mine ţipa pentru o altă reuşită liverpooliană: o calificare în semifinale a Benitez-boys-ilor ar fi menţinut aprinsă nevoia de cupe a acestora şi, pe undeva, le-ar fi redus marşul de urmărire din campionat. A trebuit să vină însă egalarea lui Lampard, care are mereu o şoaptă în plus de transmis cuiva drag din Ceruri, şi m-a cuprins din nou teama că, eliberaţi de povara Champions, roşii de pe Mersey vor avea pretenţii la titlu. După 20 de ani, un roman de Rafa Benitez, acest Athos care nu-şi odihneşte ciocul până ce nu rescrie istoria unui club care nu e mers niciodată singur. Nici măcar atunci când a luat-o prin bălării.
Şi atunci revin şi scriu, privind cu scârbă la partidele de şuşanele de prin aresturile mioritice, că acest 4-4 de marţi seara e bun de pus în rama oricărui ins care înţelege cu adevărat că jocul de fotbal nu are legătură cu ciomăgelile din tribune, cu mitele lui Penescu sau cu disimulările lui Mircea Sandu. Ne depărtăm din ce în ce mai tare de locul în care, să recunoaştem, doar generaţia lui Hagi (incluzând aici şi Steaua ’86) ne-a adus iluzia deşartă că putem fi.
