Uneori mă întreb de ce au fost create reţelele de socializare. Mă întreb retoric, dându-mi răspunsuri dintre cele mai stupide. Unul dintre ele este următorul: reţelele de socializare au fost create pentru ca lumea să socializeze în timp ce stă cu fundul pe scaun şi lucrează în xls-uri care trebuie să dea cu plus. Asta e varianta happy. Varianta sad este că reţelele de socializare au fost făcute pentru oameni care n-au ce face.

Nu mă surprinde că Academia a acordat Oscarul unui film care zguduie prin faptul că nu zguduie pe nimeni. Sau, mă rog, îi zguduie pe cei care se lasă păcăliţi de vai-ce-subiectul lui! Adrenalina detonatorilor de bombe din Irak nu mi-a zbârlit simţurile. Probabil că dacă aş avea un fiu care s-ar ocupa cu aşa ceva acum aş fi în culmea fericirii. Sau a depresiei. În fine, n-aş fi susţinut nici Avatar-ul, cu povestea lui tocită, ci mai degrabă m-aş fi aplecat asupra unui film sensibil şi rupt din viaţa mai apropiată nouă, precum Precious.

Ai fost deja la un cinematograf 3D. Ţi-ai pus ochelarii ăia caraghioşi, te-ai lăsat pe spate şi te-ai bucurat, waw-waw!, de cine ştie ce Avatar sau Up!. Dar la ieşirea din sală ai lăsat ochelarii într-o cutie, te-ai dus acasă şi te-ai aruncat în fotoliul din care, fără ochelari, ai deschis televizorul, revenind la 2D-ul cel de toate zilele gândindu-te că ar fi mişto să vezi cum mingea şutată de Bănel îţi trece pe lângă ureche, cum chelia lui Băse prinde rotunjimi nebănuite sau cum, mă scuzaţi, mustaţa lui Guţă ajunge periculos de aproape de cutia ta cu bere.

Din păcate avem o ediţie a Oscarurilor (7 martie) care va fi dominată net de un singur film: Avatar. Prea mult marketing, prea mulţi bani, prea mare show-ul pentru filmul “revoluţionar” al lui James Cameron pentru ca acesta să nu fie băgat în seamă… prea mult. Va câştiga detaşat premiile pentru Cel mai bun film (culmea, din 2010 la această secţiune sunt nominalizate 10 filme în loc de 5), Cea mai bună regie, efecte, sunet, blabla. Aşa că, odată rezolvată problema, focusul se pune pe celelalte categorii importante, şi anume premiile pentru cei mai buni actori / actriţe în rol principal / secundar.

Primesc pe mail un banc. Râd, fiindcă-mi imaginez faza, după care mă gândesc că, dincolo de poantă, există un adevăr. Mai întâi bancul:
Un puşti vine revoltat de la şcoală şi îi spune tatălui său că acolo îl pun să înveţe numai inutilităţi. Tatăl îl întreabă uimit:
- Cum adică?
- Păi la istorie ne pune să memorăm nişte ani: 1848/1877-1878/1907/1944/1989. Cică sînt importanţi!
- Altceva…
- Păi la geografie tot aşa trebuie să reţinem tot felul de denumiri, ca de exemplu: Carpaţii “Scurburii”, Strîmtoarea “Fosfor” şi Dardanele, de parcă mi-ar folosi la ceva chestiile astea! Dacă mă întreabă careva merg repede la un Internet Cafe, dau search pe Google şi aflu… simplu, nu?

Acum, că avem şi Buzz, ar trebui să ne simţim mai fericiţi, mai curaţi şi mai socializaţi în reţea! Google a contraatacat şi, în stilul său minimalist şi şleampăt, ne-a invadat conturile de gmail cu noul său Buzz, într-o încercare (forţată?) de a prinde din urmă Faţa Cărţii, care conduce detaşat în maratonul reţelelor de socializare, cu cei peste 400 de milioane de useri (comparativ, Gmail avea 36 de milioane anul trecut iar Twitter “numai” 18).

Jonathan Schwartz, preşedintele SUN Microsystems, a demisionat. OK, nici o problemă, Schwartz nu e fratele nostru şi nu ne facem probleme că viaţa lui va intra în derivă, fiindcă tipul face parte din selecta gaşcă a primilor 200 de boşi frumos stratificaţi de revista Fortune. Ce şochează este modul în care şi-a anunţat demisia: pe Twitter, în cel mai pur stil hai-ku.
“Azi e ultima mea zi la Sun. Îmi va fi dor. Un haiku s-ar potrivi acestui final. Criza financiară / A oprit prea mulţi clienţi / CEO nu mai există”.

Tu în ce relaţie eşti cu şoarecele tău? Fii cinstit: în fiecare zi îţi atingi mouse-ul de câteva zeci de ori. Poate chiar sute. Între tine şi el se creează o relaţie specială. E unul dintre obiectele (că rozătoare nu-l pot numi) pe care le foloseşti cel mai des şi de care, culmea, s-ar putea să nu-ţi pese nici cât negru sub unghie.
Pe vremea când şoarecii aveau bilă era musai ca, din când în când, să-i cureţi la fund. Îi întorceai cu burta-n sus, le deschideai căpăcelul, scoteai biluţa, curăţai frumos rotiţele care o puneau în mişcare apoi creatura redevenea fericită şi zburda fără cusur pe un mouse-pad cât mai şmecher.

L-am văzut pe Stephen Colbert la decernarea premiilor Grammy scoţând din sacou un iPad şi făcând mişto de Jay-Z,: “Băi, Jay-Z, tu n-ai iPad!”. Asta după ce căutase hârtiile cu nominalizările pentru Cea mai bună piesă a anului şi, negăsindu-le, a spus ceva de genul: “Ce nevoie am de hârtii, când am nominalizările aici?!”. Habar n-am cu cât l-a plătit Jobs pe Colbert pentru o asemenea reclamă. După mine, deja iPad-ul e un produs care a avut parte de atâta publicitate înainte de a se naşte încât nu-i va mai trebui o bună perioadă de-acum înainte. Cel puţin până la apariţia unei tablete concurente.

Una dintre ocupaţiile pe care mi-am făcut-o mergând cu metroul de la o vreme (din cauza codurilor de diverse culori, motiv pentru care am reînceput să-i apreciez avantajele) este să observ cum se comportă oamenii când n-au ce face. În metrou, de regulă, dacă nu-ţi faci de lucru, nu prea ai ce face. Cititul la infinit al acelui sticker cu Reguli de comportament în metrou nu e o activitate foarte plăcută, pentru simplul motiv că ajungi să-l înveţi pe de rost şi să te gândeşti că, la un moment dat, de-al naibii vei încerca să intri cu o bicicletă pe peronul fostului cal-galben. Ca să vezi dacă te opreşte cineva.

Evenimentul Apple a început de câteva minute. Jobs e îmbrăcat în negru. Şiiiiii, doamnelor şi domnilor… vă prezint, TABLETA!

OK, pe scurt, da? Se numeşte iPad. Americanii (şi deocamdată numai americanii) o vor găsi doar la AT&T, în şase variante!

Două planuri tarifare: 15 şi 30 de dolari. Şi totuşi, nu are phone capabilities. Adică nu poţi să… vorbeşti la ea.

Dar are Wi-fi şi, opţional, 3G. Modelele Wi-fi disponibile din martie, cele 3G din aprilie.

Băi, io aştept tableta! E un drog pe care nici măcar nu l-am luat şi începe să-mi dea dependenţă. “Daţi-mi tableta, că mor!”. De câteva săptămâni nu aud în jurul meu digital decât că 2010 va fi “anul tabletei”. Acum câteva zile m-am dus la farmacie şi am întrebat, sfios şi confident, dacă au primit Tableta. Farmacista m-a privit cu milă şi a chemat paza. Dat afară, am rămas cu palmele lipite de vitrină, cu o privire rănită şi cu o gaură imensă în suflet: “Să vezi că ăştia au Tableta dar nu vor să mi-o dea! Să vezi că e nevoie de prescripţie!”

În aceste clipe premergătoare Marii Zile de 27 Ianuarie, când toată lumea aşteaptă cu sufletul la gură evenimentul Apple unde se presupune că omuleţii harnici din Cupertino vor arăta în premieră mondială prima “tabletă” digitală plus, ca bonus, vor vorbi despre noul soft iPhone 4.0, aşadar în aceste clipe de intensă aşteptare, Papa de la Roma vine cu un mesaj năucitor către preoţi: “Trebuie să blogărim!”

Augmented reality. Dacă rosteşti aceste două cuvinte în metrou, 98,7% dintre cei prezenţi în jurul tău te vor privi ca pe un nebun. Dreptul lor. Ce-ai zis dom’le? Vrei să cobori? Lăsaţi-l doamnă, că e sărit. Augmented reality. Uite, salvarea ar putea veni de la freak-ul ăla cu căşti înfipte-n scăriţă şi căciulă în dungi roşii, care dă din cap pe ritm de Nirvana şi-i sclipesc ochii pe ritm de Zune HD. Ăla sigur ştie. Ăla pare că îşi trăieşte viaţa într-o perpetuă şi foarte sporită realitate.

Partea mişto la a avea un iPhone este că nu te plictiseşti niciodată, digitally speaking. Când n-ai ce face, când cu adevărat nu ai ceva de făcut – de pildă, stai la coadă la policlinică pentru nişte analize amărâte şi cohorta de babe+moşi te priveşte cu suspiciune şi duşmănie că ai îndrăznit să intri pe uşa aia blestemată înaintea lor – îl scoţi şi te-apuci să-l pipăi. În definitiv, d-asta a făcut Jobs iPhone-ul: ca să fie pipăit. Deocamdată nu dă voie la pipăit oficial conţinut pentru peste 18 ani, dar asta nu e neapărat o problemă: îţi poţi încărca propriul conţinut, pe riscul tău (de a fi pipăit la rându-ţi de către baba care a venit pentru o radiografie la splină şi care a tras cu ochelarul la contentul tău matur).

Acesta e un fel de jurnal tech. În fiecare zi ne lovim de tot felul de scule şi ştiri despre scule. Am ajuns un soi de gadget-freak. De fiecare dată spun: gata, ajunge! Nu mai vreau lucruri electronice în jurul meu. Nu mai vreau chestii cu display-uri, cu taste, cu manete, cu usb-uri şi jack-uri, cu microfoane şi difuzoare, cu led-uri şi oled-uri. Nu mai vreau fire, nu mai vreau wireless-uri. Nu mai vreau prize.

Am copilărit vizavi de patinoarul ”23 August” (actualul ”Mihai Flamaropol”). Îmi petreceam deseori dimineţile fie în curtea patinoarului, fie pe marginea lacului de lângă el, fie chiar în interior, asistând la încinse dueluri hocheiste. Îmi amintesc că, la un meci dintre Steaua şi Dinamo am stat în spatele porţii lui Netedu şi i-am făcut tot meciul anti-galerie portarului stelist. Stăteam în bloc cu dinamovistul Huţanu, portar de clasă mondială, şi eram atât de mândru de asta încât trebuia să-mi exhib alb-roşiismul prin toţi porii. Oricum, am crescut alături de nume ca Tureanu, Axinte, Pisaru, Antal, Varga, Ioniţă, Solyom, Costea, Gal, Pană şi alţii, oameni care, indiferent de culorile clubului la care activau, au scris istoria hocheiului într-o perioadă în care acest sport însemna pentru România şi altceva decât absurdele dueluri Steaua – Ciuc de astăzi (da, oamenii aceştia chiar au învins Statele Unite cândva). Revenind, ştiam patinoarul ”23” din scoarţă-n scoarţă, inclusiv cu faptul că iarna era deschis publicului pentru agrement.

Amsterdam e un oraş care-ţi permite să te simţi bine. Nu din cauza coffee-shop-urilor – nu-ţi trebuie musai câteva fumuri pentru a simţi că urbea îşi transferă energiile asupra ta. Nici din cauza lui Red Light District, în care blondele cu ţâţe mari au zâmbetul de vinilin şi vino-ncoa-ul de du-te-ncolo. Nici măcar din pricina minunatelor fripturi argentiniene şi a restaurantelor indoneziene, a lebedelor de pe canale, care se strâng seara la şuete albe şi ireale, sau a miilor de biciclete – animale urbane de-a dreptul periculoase dacă nu te uiţi pe unde mergi. Ci din cauza tuturor acestora şi a multor altora.

Am zis-o de acum vreo zece ani: cel mai bun mijloc pentru o enervare rapidă este un meci de handbal în care este implicată o echipă românească. În handbal, românii au frustrarea istoriei: la fete şi, mai ales, la băieţi, am fost campioni mondiali, am câştigat cupe şi meciuri mari, am avut handbalişti şi handbaliste de geniu. Când aceştia au dispărut, încet-încet, după 1992, ne-am acoperit de frustrare. Ne-au învins echipe pe care noi le-nvăţaserăm handbal. Au urmat zeci de meciuri, la mondiale sau europene, în care pierdeam când ne era lumea mai dragă. Şi ne-am obişnuit cu ”nervul de handbal”.

OK, printul se duce naibii. La urma-urmei, să vedem partea pozitivă: mai puțini copaci tăiați. Acum, pe bune: ne lovim de atâtea ”tipărituri” inutile încât eu unul mă-ntreb din ce în ce mai des: câți copaci mai avem de hăcuit? Am primit acum câteva zile niște materiale promoționale ale unei firme producătoare de materiale sportive. Arătau senzațional. Dar pun pariu că nimeni, dar nimeni!, nu va sta să citească toate acele informații aiuritoare frumos ”croșetate” pe o droaie de cartoane lăcuite. O droaie! Am avut un ciudat sentiment de copac căruia îi vine rândul. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc.

Capetele luminate şi cu mulţi neuroni de la Samsung au produs un roboţel care te ajută să-ţi păstrezi ordinea în ogradă, atunci când ograda e plină de praf şi animalele mişună (sau nu) prin casă. Roboţelul, pe nume Robotic Vacuum Cleaner, a aterizat şi în redacţia FHM, unde a-nceput să facă show. Seamănă cu un fel de gândac borţos, dar e mai frumos ca gândacul lui Kafka şi mai deştept ca jumătate din Guvernul pe care cu onor îl vedem de la etajul cinci al clădirii în care activăm.

Mi-e greu să așez Berlinul pe un loc anume în ”topul orașelor” în care am fost. Am tendința să-l pun foarte sus, însă îmi dau seama că nu am încă suficiente date pentru asta. E a doua oară când merg în Berlin și când mă întorc – după o ședere foarte scurtă – cu sentimentul că nu am apucat să-l respir suficient și că aș mai fi stat, pe lângă cele două zile, încă măcar două, dacă nu cumva încă două săptămâni, două luni sau doi ani. Îmi place Berlinul, fiindcă e un oraș cu unghiuri, culori și sentimente.

Mişu zice că nu-i place sushi. Că pe el să nu-l luăm, fiindcă a mâncat el cândva la nuşce conferinţă de presă şi nu i-a plăcut. “Lasă mă, vino, poate au şi nişte ceafă de porc”. Ceafă de porc la restaurant japonez specializat în sushi, mai greu. Nici măcar porcii japonezi nu s-ar lăsa tăiaţi ca să ajungă alături de duşmanii lor de moarte, peştii. Dar pe Mişu îl poţi păcăli uşor: până la urmă, măcar o amărâtă de ciorbă or avea să-i pună în farfurie.

Fără Thriller şi Bad, fără Dirty Diana şi Billie Jean, muzica pop a anilor 80-90 ar fi arătat mult mai ternă. Îmi amintesc cum, la 13-14 ani, priveam fascinat la un video Akai casete pe care erau înregistrate videoclipurile celui care avea să fie numit “King of Pop”. Thriller după Thriller, eram îngrozit de zombies-ii care ieşeau din cripte şi se alăturau într-un dans perfect unui puştan slăbănog şi creţ, pe atunci negru, care încerca să-şi seducă iubita purtând în ochi secrete şi luciri de vârcolac.