Am recunoscut întotdeauna că am avut o ”guilty pleasure” pentru Mădălina Manole și muzica ei. Am crescut oarecum în paralel cu generația care se extazia la aparițiile ”fetei cu părul de foc” și chiar dacă mă alăturam deseori miștourilor făcute pe marginea sintagmei, ceva mai târziu, poate după ce am cunoscut-o în mod direct, Mădălina mă ”tușa” printr-un quelque chose pe care nu l-am înțeles niciodată foarte bine dar l-am lăsat să-și facă de cap fiindcă mi se părea foarte ok. Așa am ajuns să-mi umplu computerul de melodiile ei și, de câte ori avea ocazia, să o ascult cu infinită plăcere.
