Una dintre cele mai cunoscute piese din istoria rock-ului, plasată de revista Rolling Stone pe locul 37 în topul celor mai bune 500 de piese ale tuturor timpurilor, a fost compusă de Don Felder, Don Henley şi Glenn Frey, în anul de graţie 1977, în plin apogeu al unei trupe care scrisese deja istorie cu albume precum Desperado sau One Of These Nights.
Sunt cel puţin două motive pentru care mi-a plăcut filmul lui Florin Şerban, şi nici unul nu e influenţat de Ursul de argint care i-a fost agăţat de gât acum câteva săptămâni. Primul dintre ele este că a reuşit să-mi creeze senzaţia unui prison-movie împachetat româneşte dar livrat americăneşte. Îmi plac filmele cu deţinuţi. De la Papillon la Shawshank Redemption, de la Green Mile la Felon, de la Escape from Alcatraz la recentul şi excelentul Celda 211 şi aşa mai departe. Aparent, a face un film cu deţinuţi pare o treabă clară şi bine delimitată, în care e suficient să studiezi câteva psihologii şi să le arunci în faţa camerei într-un stil mai mult sau mai puţin şocant, pe marginea unei poveşti.
În 1970, Reginald Kenneth Dwight, avea 23 de ani asortaţi unei cariere de cântăreţ de pub, în timpul căreia îşi luase numele de scenă Elton John, ca omagiu adus saxofonistului Elton Dean dar şi muzicianului şi actorului Long John Baldry. Primăvara l-a găsit pe Dwight făcând backing-vocals pentru Back Home, imnul naţionalei de fotbal a Angliei, care se pregătea să ia parte la Mondialul mexican. Lansase cu un an mai devreme Empty Sky, un album de rock psihedelic nu foarte băgat în seamă, dar simţea că e pregătit să dea marea lovitură.
Natalie Merchant a fost vreme de 13 ani vocalista trupei 10.000 Maniacs, o formaţie de rock alternativ cu ceva succes în anii 80-90. După ce a trecut la cariera solo, odată cu Tigerlilly, un album sensibil, folkăreţ şi cuminte, Natalie a demonstrat Americii că e o voce demnă de luat în seamă şi deloc plictisitoare aşa cum o considerau unii. Asta până în 2003, când,după lansarea lui The House Carpenter’s Daughter, artista s-a oprit, aparent inexplicabil, rămânând îngropată într-o existenţă nu doar vegetariană ci şi relativ rurală.