Augmented reality. Dacă rosteşti aceste două cuvinte în metrou, 98,7% dintre cei prezenţi în jurul tău te vor privi ca pe un nebun. Dreptul lor. Ce-ai zis dom’le? Vrei să cobori? Lăsaţi-l doamnă, că e sărit. Augmented reality. Uite, salvarea ar putea veni de la freak-ul ăla cu căşti înfipte-n scăriţă şi căciulă în dungi roşii, care dă din cap pe ritm de Nirvana şi-i sclipesc ochii pe ritm de Zune HD. Ăla sigur ştie. Ăla pare că îşi trăieşte viaţa într-o perpetuă şi foarte sporită realitate.
De Paşte, Bulă îi aduce învăţătoarei un coş cu doi iepuraşi. Învăţătoarea comentează:
– Bulă, sunt superbi! Cum i-ai prins?
Partea mişto la a avea un iPhone este că nu te plictiseşti niciodată, digitally speaking. Când n-ai ce face, când cu adevărat nu ai ceva de făcut – de pildă, stai la coadă la policlinică pentru nişte analize amărâte şi cohorta de babe+moşi te priveşte cu suspiciune şi duşmănie că ai îndrăznit să intri pe uşa aia blestemată înaintea lor – îl scoţi şi te-apuci să-l pipăi. În definitiv, d-asta a făcut Jobs iPhone-ul: ca să fie pipăit. Deocamdată nu dă voie la pipăit oficial conţinut pentru peste 18 ani, dar asta nu e neapărat o problemă: îţi poţi încărca propriul conţinut, pe riscul tău (de a fi pipăit la rându-ţi de către baba care a venit pentru o radiografie la splină şi care a tras cu ochelarul la contentul tău matur).
Acesta e un fel de jurnal tech. În fiecare zi ne lovim de tot felul de scule şi ştiri despre scule. Am ajuns un soi de gadget-freak. De fiecare dată spun: gata, ajunge! Nu mai vreau lucruri electronice în jurul meu. Nu mai vreau chestii cu display-uri, cu taste, cu manete, cu usb-uri şi jack-uri, cu microfoane şi difuzoare, cu led-uri şi oled-uri. Nu mai vreau fire, nu mai vreau wireless-uri. Nu mai vreau prize.