Ce poate fi mai rău decât să ai 16 ani, 120 de kilograme, un copil handicapat făcut cu taică-tău şi altul în burtă făcut cu acelaşi personaj, o mamă care trăieşte din ajutorul tău social şi care nu scapă nici un prilej să te-njure ca la uşa Harlemului? Probabil nimic. În acelaşi timp, însă, ai putea avea, în tine însăţi, şi ceva bun: o pasiune nebună să înveţi, să trăieşti, să visezi, să speri. Şi să-ţi iubeşti copiii.
Sindromul Asperger este o formă de autism care se manifestă într-un mod aparte: cel care l-a dobândit are dificultăţi în înţelegerea modalităţilor de interacţiune socială. De exemplu, o persoană care suferă de sindromul Asperger nu poate recepta sentimentele şi emoţiile celor din jurul ei. Nu poate face diferenţa între o glumă şi un lucru serios. Vorbeşte mult, îngrozitor de mult, pe marginea unui subiect anume, pe care-l cunoaşte în profunzime. E inteligentă, poate chiar peste medie, şi devine pasionată de subiecte aparte. Cum ar fi, astronomia.
Un băieţel vine de la şcoală şi îşi întreabă mama. “Mamă, am auzit astăzi două cuvinte la şcoală şi nu le înţeleg sensul”
“Care sunt acelea?”
“Păsărică şi căţea”
“Păi, fiule, uite… păsărica zboară, e o vrabie, o rândunică, orice are pene şi aripi. Iar căţeaua este un câine de sex feminin, aşa cum este căţeluşa vecinei noastre”
“Măi, zău, în principiu nu aveam nicio problemă cu vampirii, dar treaba asta începe să mă înfricoşeze… De la o vreme am coşmaruri. Sau ceva de genul ăsta… vise sau trăiri, e greu de spus. Sper să fie coşmaruri sau mai degrabă sper să fie totul real, nici nu mai ştiu ce vreau. Uite, visez un personaj ciudat, un bărbat. În aparenţă e un tip OK, la început chiar mi-a plăcut de el şi m-am întrebat ce minune l-a adus în visul meu. Apoi treaba cu plăcutul s-a transformat în altceva, mi-e teamă să-i şlefuiesc sensurile.