Display-izarea

Mă obsedează de vreun an faptul că ne trăim viaţa între display-uri. Mai exact, am o problemă cu display-urile, deşi le folosesc atât de mult încât în curând ochii mei se vor transforma în două “chestii” digitale care nu vor dori să se mai “hrănească” decât cu pixeli.

Mă trezesc uitându-mă pe display-ul telefonului ca să văd dacă mai pot sta în pat câteva minute sau am dormit ca un hipopotam de Nil. E primul contact. Înainte, deschideam automat televizorul, ca să ascult ştirile de sport prezentate de Vadim sau de Raluca sau de Corina. Era al doilea contact cu un display. Acum n-o mai fac fiindcă am decis pe cât posibil să elimin acest tip de display din viaţa mea deoarece – în afară de meciuri – nu-mi (mai) oferă nimic. Şi totuşi, de sărbători m-a bătut gândul către un televizor de tip LCD, pentru că, nu neg, sunt gadget freak: dacă-mi intră cuiele tehnologice în cap nu mă las până nu mi le bat (citeşte “cumpăr”) suficient de mult cât să mi se-nfigă definitiv. Cu LCD-ul am scăpat. Pe moment. Dar mi-au rămas display-urile vechi. Care pot avea şi alte întrebuinţări decât să urmăresc ştirile lipsite de profesionalism de pe Înfiorătoarea Realitate sau manelele ProŞtilor. De exemplu, filme. Să mă uit la filme.

Revenind, plec de-acasă, îmi pun – în treacăt – un alt display la mână (cel al ceasului, măcar ăsta n-are pixeli) şi ajung la birou unde vreme de opt, nouă, câte-or fi – ore stau în faţă cu Display-ul Principal: monitorul PC-ului. Devenit dependent de ăsta, abia dacă-mi pot aminti cum era acum vreo 15 ani când nu făcea atât de mult parte din viaţa mea. Cu maşina de scris am avut o relaţie de dragoste platonică. E drept, a fost prima iubire şi ea m-a învăţat multe – de exemplu să tastez repede – dar nu se băga într-atât de mult în ochii mei distrugându-mi cu patos dioptriile. Pe parcursul zilei display-urile telefoanelor mobile mă obligă să le citesc – apeluri, mesaje, calculator, conversii, note, programări… Revenit acasă, deschid un alt display – laptopul, rege al serii şi exterminator final al corneei. Între toate aceste display-uri permanente, se strecoară, destul de des, cu o bucurie morbidă, şi altele: display-ul aparatului foto, al camerei video, al imprimantei, al dvd-ului portabil, al mp3 player-ului, display-ul de la cine ştie ce ramă foto digitală, nu mai pun display-ul de la bordul maşinii, display-urile din farmacii, din hipermarketuri, de la metrou, din gară, din aeroport, de pe blocuri…

Mă întreb dacă o viaţă între display-uri nu cumva te transformă pe tine însuţi într-un display. Fiindcă, iată, până şi blogurile nu sunt decât nişte display-uri “ratate” ale propriilor noastre existenţe, ce se folosesc de display-urile “oficiale” ale monitoarelor pentru a arăta lumii că avem ceva de spus, de strigat sau de râs din mijlocul pixelilor în care, vorba lui Cărtărescu, pururi tineri, ne înfăşurăm cu încăpăţânare…