Investiţia în scriitori

Definitivând, încet dar sigur, drumul primul meu roman către tipar (Castelul prinţesei de caramel va apărea în această primăvară la Editura Tritonic, dar despre asta cât de curând) şi aşteptând cu interes cel de-al doilea roman al lui Zully (Nopţi orientale – lansarea… vă spune ea în curând când), încercam să-mi dau seama dacă anii care vin vor fi mai buni pentru scriitorii români decât cei care au trecut.

Mărturisesc că privesc subiectul cu o oarecare detaşare dar în acelaşi timp cu un foarte mare interes. Am spus-o întotdeauna, de câţiva ani încoace: visez ca peste o perioadă de timp, să-mi câştig existenţa din cărţile mele. Mai exact, să stau acasă, să scriu două cărţi pe an şi banii să curgă. Sigur, nu-s atât de tâmpit încât să-mi imaginez că lucrul ăsta se va şi întâmpla, fix aşa cum îl visez eu (cu mansarda inclusă), însă dacă aş trăi în altă parte, poate aş fi măcar ceva mai aproape de el.

Până de curând, editurile din România nu au investit suficient în scriitorii români. Privesc în jur şi constat că se scrie mult. Din ce în ce mai mult. Sunt oameni care scriu cu talent, cu entuziasm şi cu dorinţa de a arăta celor din jur că au ceva de împărtăşit. Nu se scrie deocamdată “ordonat”, după regulile despre care americanii au făcut cărţi de genul “How to write books”. Nu se scrie ficţiune (din păcate!). Nu se mai scrie s.f. aşa cum se scria înainte (poate fiindcă ne-am apropiat din ce în ce mai mult de vremurile când s.f.-ul era cu adevărat fiction). Dar se scrie. Se găsesc spaţii, cuvinte, subiecte… Apar nume surprinzător de proaspete (multe dintre ele eşuează pe net), în vreme ce acei scriitori care au apucat să debuteze în mocirloşii ani ’90 (ba chia şi la începutul mileniului 3), îşi cizelează pana şi încearcă să ţină pasul, eliberându-se de erotismul abordat cu orice preţ, care le-a marcat scrierile acelei perioade în care literatura română ajunsese un fel de bau-bau pentru oricine.

Trebuie să învăţăm că există în ţara asta literatură şi dincolo de Cărtărescu. Am susţinut mereu că rolul unei edituri adevărate este să promoveze în primul rând numele scriitorilor pe care-i are sub contract şi nu cartea în sine. Acesta trebuie să fie începutul pentru ca România să dea lumii scriitori aşa cum a început să dea regizori. Scriitorul (poate spre deosebire de regizor, care intră într-o industrie mai mare şi mai plină de cărări) este un individ care în cele mai multe dintre cazuri nu bate la uşa editurii decât cu geniul său. E unicul asset pe care îl are, unul uriaş atâta vreme cât cel de dincolo de uşă ştie să-l exploateze. Îmi amintesc cum în anii ’90, dacă vroiai să scoţi o carte (oricât de bună ar fi fost) trebuia să vii la editură cu bani. Aveai bani, aveai carte. Altfel, trebuia să porţi un nume cunoscut ca el să îţi apară în librării.

Lucrurile s-au schimbat într-un mod evident. Poliromul a fost prima editură mare care a investit în scriitori tineri – în colecţia Ego au apărut (şi încă mai apar) nume de valoare precum Cezar Paul Bădescu, Ionuţ Chiva, Radu Pavel Gheo, Dragoş Bucurenci şi alţii. Cu toate astea, editura ieşeană nu duce lucrurile până la capăt: cărţile apar dar mass-media nu explodează de numele respective. Cum să creşti un scriitor dacă nu investeşti în marketarea lui? Scoate-l în faţă! Du-l ca pe manelişti la televiziuni! Fă-i campanii! Fă-i standuri speciale! Umflă-l, dacă trebuie!

Un lucru e clar: deocamdată nu se poate trăi din cărţi. Dacă întrebi orice scriitor tânăr îţi va spune că banii pe care i-a câştigat din romanul publicat au venit cu ţârâita şi nu au depăşit un oarecare nivel, rareori peste 1000 de euro. Românii scriu, deocamdată, pentru glorie. Nu porneşti la drumul scrierii unei cărţi cu gândul de a te îmbogăţi. Însă cred că lucrurile ar trebui să se schimbe cât de curând, ba chiar se vor schimba. Dacă presa pierde din ce în ce mai mult războiul cu Internetul (cel pe care, de pildă, muzica l-a pierdut deja), cred că în această privinţă cărţile o duc ceva mai bine – prin urmare scriitorii români pot trage nădejde că în momentul în care vor bate la uşa editurii cu manuscrisul (în fine, cd-ul, stick-ul…) în mână, vor avea măcar speranţa că peste o vreme vor putea să-şi cumpere un laptop mai bun tocmai din conţinutul pe care l-au livrat.