Definitivând, încet dar sigur, drumul primul meu roman către tipar (Castelul prinţesei de caramel va apărea în această primăvară la Editura Tritonic, dar despre asta cât de curând) şi aşteptând cu interes cel de-al doilea roman al lui Zully (Nopţi orientale – lansarea… vă spune ea în curând când), încercam să-mi dau seama dacă anii care vin vor fi mai buni pentru scriitorii români decât cei care au trecut.
Mărturisesc că privesc subiectul cu o oarecare detaşare dar în acelaşi timp cu un foarte mare interes. Am spus-o întotdeauna, de câţiva ani încoace: visez ca peste o perioadă de timp, să-mi câştig existenţa din cărţile mele. Mai exact, să stau acasă, să scriu două cărţi pe an şi banii să curgă. Sigur, nu-s atât de tâmpit încât să-mi imaginez că lucrul ăsta se va şi întâmpla, fix aşa cum îl visez eu (cu mansarda inclusă), însă dacă aş trăi în altă parte, poate aş fi măcar ceva mai aproape de el.
Până de curând, editurile din România nu au investit suficient în scriitorii români. Privesc în jur şi constat că se scrie mult. Din ce în ce mai mult. Sunt oameni care scriu cu talent, cu entuziasm şi cu dorinţa de a arăta celor din jur că au ceva de împărtăşit. Nu se scrie deocamdată “ordonat”, după regulile despre care americanii au făcut cărţi de genul “How to write books”. Nu se scrie ficţiune (din păcate!). Nu se mai scrie s.f. aşa cum se scria înainte (poate fiindcă ne-am apropiat din ce în ce mai mult de vremurile când s.f.-ul era cu adevărat fiction). Dar se scrie. Se găsesc spaţii, cuvinte, subiecte… Apar nume surprinzător de proaspete (multe dintre ele eşuează pe net), în vreme ce acei scriitori care au apucat să debuteze în mocirloşii ani ’90 (ba chia şi la începutul mileniului 3), îşi cizelează pana şi încearcă să ţină pasul, eliberându-se de erotismul abordat cu orice preţ, care le-a marcat scrierile acelei perioade în care literatura română ajunsese un fel de bau-bau pentru oricine.
Trebuie să învăţăm că există în ţara asta literatură şi dincolo de Cărtărescu. Am susţinut mereu că rolul unei edituri adevărate este să promoveze în primul rând numele scriitorilor pe care-i are sub contract şi nu cartea în sine. Acesta trebuie să fie începutul pentru ca România să dea lumii scriitori aşa cum a început să dea regizori. Scriitorul (poate spre deosebire de regizor, care intră într-o industrie mai mare şi mai plină de cărări) este un individ care în cele mai multe dintre cazuri nu bate la uşa editurii decât cu geniul său. E unicul asset pe care îl are, unul uriaş atâta vreme cât cel de dincolo de uşă ştie să-l exploateze. Îmi amintesc cum în anii ’90, dacă vroiai să scoţi o carte (oricât de bună ar fi fost) trebuia să vii la editură cu bani. Aveai bani, aveai carte. Altfel, trebuia să porţi un nume cunoscut ca el să îţi apară în librării.
Lucrurile s-au schimbat într-un mod evident. Poliromul a fost prima editură mare care a investit în scriitori tineri – în colecţia Ego au apărut (şi încă mai apar) nume de valoare precum Cezar Paul Bădescu, Ionuţ Chiva, Radu Pavel Gheo, Dragoş Bucurenci şi alţii. Cu toate astea, editura ieşeană nu duce lucrurile până la capăt: cărţile apar dar mass-media nu explodează de numele respective. Cum să creşti un scriitor dacă nu investeşti în marketarea lui? Scoate-l în faţă! Du-l ca pe manelişti la televiziuni! Fă-i campanii! Fă-i standuri speciale! Umflă-l, dacă trebuie!
Un lucru e clar: deocamdată nu se poate trăi din cărţi. Dacă întrebi orice scriitor tânăr îţi va spune că banii pe care i-a câştigat din romanul publicat au venit cu ţârâita şi nu au depăşit un oarecare nivel, rareori peste 1000 de euro. Românii scriu, deocamdată, pentru glorie. Nu porneşti la drumul scrierii unei cărţi cu gândul de a te îmbogăţi. Însă cred că lucrurile ar trebui să se schimbe cât de curând, ba chiar se vor schimba. Dacă presa pierde din ce în ce mai mult războiul cu Internetul (cel pe care, de pildă, muzica l-a pierdut deja), cred că în această privinţă cărţile o duc ceva mai bine – prin urmare scriitorii români pot trage nădejde că în momentul în care vor bate la uşa editurii cu manuscrisul (în fine, cd-ul, stick-ul…) în mână, vor avea măcar speranţa că peste o vreme vor putea să-şi cumpere un laptop mai bun tocmai din conţinutul pe care l-au livrat.
Andrei Rusu
February 4, 2008> Lucrurile s-au schimbat într-un mod evident. Poliromul a fost prima editură mare care a investit în scriitori tineri – în colecţia Ego au apărut (şi încă mai apar) nume de valoare precum Cezar Paul Bădescu, Ionuţ Chiva, Radu Pavel Gheo, Dragoş Bucurenci şi alţii. Cu toate astea, editura ieşeană nu duce lucrurile până la capăt: cărţile apar dar mass-media nu explodează de numele respective. Cum să creşti un scriitor dacă nu investeşti în marketarea lui? Scoate-l în faţă! Du-l ca pe manelişti la televiziuni! Fă-i campanii! Fă-i standuri speciale! Umflă-l, dacă trebuie!
Sa fim seriosi! Nici o editura din Romania nu a investit in scriitori. Cind vinzi 1000 de exemplare si platesti 300 sau 500 de euro unui scriitor e bataie de joc. Mai multe a facut LiterNet-ul, macar acolo au fost mult mai multi cititori… Si daca vin acum pe situl tau e pentru ca te-am citit la LiterNet.
Pe de alta parte nici scriitorii din Romania nu merita mai mult de 300-500 de euro. Pentru ca (cei mai multi) sint prosti, scriu chinuind limba si fara pic de talent. Isi privesc unghia de la degetul mic si o descriu pe 100 de pagini. Nici nu se compara cu un Murakami, Rushdie, King ori altii asemenea, oamenii medii ai altor literaturi, cu care concureaza in librarii. Ca sa nu mai vorbesc de socul pe care l-am avut citind literatura maghiara. Sint la mii de kilometrii distanta.
Eddie
February 4, 2008Andrei, este exact ceea ce spuneam: nu se investeste in scriitori. Sumele de care vorbesti sint reale tocmai pentru ca neinvestind, nu au CUM sa fie mai mari. La tiraje de 1000… de unde? Mai ales in conditiile in care difuzarea ucide lucrurile din start. Diverta, care are in momentul de fata, un fel de monopol, isi permite sa ia peste 50% procent de difuzare! Iar restul de 50% trebuie impartit intre… ceilalti care participa la aparitia cartii. Este enorm. Ce ofera Diverta pentru procentul asta? NIMIC!
Nu e momentul sa comparam scriitorii romani cu Murakami sau King. Este evident ca sint departe. Insa daca cerni sita si ii excluzi p-aia care-si descriu unghiile, e posibil sa nu te mai gindesti ca sintem la distante foarte mari de unguri.
Despre Liternet voi scrie cit de curind aici. Razvan face un lucru extraordinar si va veni cit de curind ziua in care eforturile ii vor fi rasplatite si dpdv material.
Andrei Rusu
February 6, 2008> Mai ales in conditiile in care difuzarea ucide lucrurile din start. Diverta, care are in momentul de fata, un fel de monopol, isi permite sa ia peste 50% procent de difuzare! Iar restul de 50% trebuie impartit intre… ceilalti care participa la aparitia cartii. Este enorm. Ce ofera Diverta pentru procentul asta? NIMIC!
Iar scriitorii romani stau pe margine si pling: vai ce imi face Diverta! Sau asteapta vreo subventie de la cineva care sa le acopere o parte din costuri (poate e de scris cindva si despre faptul ca minerii s-au mutat in cultura: scriitorii, actorii si regizorii de teatru, chiar si cei care fac filme nici macar nu isi propun sa isi bage banii lor in film – cu exceptia lui Porumboiu -, ci asteapta sa le vina bani de la sponsori sau de la stat. Si noi sa le fim recunoscatori pentru ca ne consuma banii din care nu se fac autostrazi). Nu am auzit de vreo initiativa a Uniunii Scriitorilor sau a unei Organizatii a Autorilor Buni Care Nu Scriu Despre Propriile Unghii care sa gaseasca o solutie alternativa la Diverta. Sau care sa zica sictir editurilor care nu zic sictir Divertei. Tu de ce ai acceptat sa iti apara “Castelul” la Tritonic pentru 300-500-1000 de euro? De ce accepti 1,000 de exemplare in loc sa zici ca nu vrei mai putin de 10,000 sau de 100,000? Daca tu crezi in cartea asta, trebuia macar sa faci putin pe nebunul. Ca publici 1,000 de exemplare sau nimic e cam tot aia intr-o tara cu 20 de milioane de oameni.
De fapt eu cred ca nu Diverta e de vina, ca si Murakami si King tot prin Diverta / Carturesti / Noi / Eminescu si pe net se vind. Valoarea e de vina. Cititorul nu are incredere in romani pentru ca a luat de prea multe ori teapa.
> Nu e momentul sa comparam scriitorii romani cu Murakami sau King. Este evident ca sint departe. Insa daca cerni sita si ii excluzi p-aia care-si descriu unghiile, e posibil sa nu te mai gindesti ca sintem la distante foarte mari de unguri.
Nu stii ce vorbesti. Poate nu ai apucat sa citesti Sandor Marai sau Atilla Bartis sau Peter Esterhazy.
> Despre Liternet voi scrie cit de curind aici. Razvan face un lucru extraordinar si va veni cit de curind ziua in care eforturile ii vor fi rasplatite si dpdv material.
La Sfintu Asteapta o sa ii fie rasplatite eforturile. Nici nu cred ca isi doreste bani, e destul de clar ca nu face asta pentru bani ci pentru altceva. Eu marturisesc ca nu il inteleg deloc. Nu inteleg nici din ce traieste, ca din banii de la Google Ads nu cred. Iar pe lista celor 300 de bogatasi ai Romaniei nu l-am gasit nici pe el nici pe altcineva cu acelasi nume. Doar daca o fi ruda cu fratii Penescu. Dar nu cred, e o diferenta de clasa intre ei.
Eu daca as fi in locul lui as incerca modelul Radiohead. Asa s-ar vedea si care sint scriitorii pe care cititorii sint dornici sa ii plateasca. Dar poate ca s-ar desumfla daca ar vedea ca toti ar descarca pe gratis. Ca daca cineva dorea sa ii dea bani cred ca il gasea. Si s-ar fi vazut asta pe sit, macar pentru ca s-ar mai fi schimbat ritmicitatea aparitiilor, ar mai fi aparut articole si ziua, nu doar noaptea tirziu.