În 1997 scoteam, împreună cu prietenul meu Bogdan, prima mea carte. Pe atunci lucram în presa de sport, mai exact la lunarul Sport Magazin (transformat mai apoi în ProSport Magazin). Cu un an înainte am decis că vrem să mergem împreună la Euro 96, din Anglia. A fost un lucru aproape nebunesc, pentru că trebuia să facem rost de bani şi de acreditări, fără a avea susţinerea publicaţiilor la care lucram. Aveam să strângem sută de dolari peste sută de dolari, cu o răbdare nebunească. Am apelat la tot felul de cunoştinţe care puteau oferi o cât de mică sponsorizare: firme de chartere, patroni de berbecuţi ş.a.m.d. Acreditările le-am obţinut greu, plătind o garanţie mare pentru vremea aceea, undeva în jur de 300 de dolari. Să ajungem la europeanul britanic a fost un vis care s-a transformat în realitate. O realitate de care ne-am dat seama abia în avionul spre Londra, când, la un moment dat ne uitam unul la celălalt izbucnind într-un glas “am reuşit!”.
Am plecat în Anglia fără a avea nimic aranjat: nu cazare, nu masă, nimic. Mergeam la întâmplare, ca nişte exploratori demenţi. Dar a fost cea mai minunată experienţă pe care am avut-o: vreme de trei săptămâni am colindat Insula, prin 7 dintre cele 8 oraşe ce au găzduit turneul (am ratat doar Sheffield-ul), am intrat la majoritatea partidelor şi am învăţat multe despre fotbal şi despre Anglia. Rezultatul a fost cartea Întoarcerea acasă, pe care am decis, în altă nebunie de vis, să o dăruim tuturor celor care iubesc fotbalul şi literatura.
Întoarcerea acasă a apărut într-o perioadă în care domnea mai degrabă haosul pe piaţa cărţii de la noi (şi ce inflaţie era atunci!). N-am apelat la nici o editură ci am mers (din nou) pe cont propriu, găsind bani din sponsorizări, ba chiar şi din propriile noastre economii. A durat ceva până a ieşit pe piaţă (destul de târziu faţă de finalul lui Euro) dar a avut parte de o lansare pe măsură (în librăria aceea uriaşă din magazinul Unirea – practic prima librărie de calitate de la noi, între timp desfiinţată), cu multă lume, cu prezenţa lui Cristian Ţopescu, cel care ne scrisese şi prefaţa, şi cu o mulţime de aprecieri pozitive care au venit mai apoi.
E drept, ne propusesem iniţial să tragem 3000 (imens!) dar în cele din urmă ne-am oprit la undeva mai puţin de 1000. Din lipsă de fonduri. Îmi amintesc cu amuzament că n-am mai avut bani să tragem coperţile pentru restul, iar “miezul” a rămas pentru totdeauna într-o tipografie din Ghimbav. Întoarcerea acasă a fost o carte nu doar despre fotbal ci şi o carte de călătorie iar dacă aş mai avea fişierul word al ei, sau dacă aş avea pe cineva care să aibă răbdarea de a o scrie din nou la computer, aş publica-o undeva, pe net, în format pdf (eventual la Liternet). A fost prima mea carte şi azi, recitind fragmente din ea, mi se face un dor nebun de zilele în care cutreieram Anglia alături de Bogdan (devenit, între timp, avocat), înţelegând de ce fotbalul s-a născut acolo şi de ce, în 1996, a trebuit să se întoarcă acasă pentru a lua o gură de aer.
Voi reproduce, totuşi, un fragment, care aminteşte de trecerea noastră prin simpatica staţiune Whitley Bay, de lângă Newcastle, şi voi face şi o trimitere către un text pe care l-am scris la câţiva ani după aceea şi care şi-a avut esenţa în acea călătorie. Textul se numeşte Linişte la Marea Nordului şi poate fi citit aici.
Şi acum, fragmentul din Întoarcerea acasă:
(Miss Margaret de la Cinematecă)
Stăm în cămăruţa noastră închiriată de miss Margaret pentru 15 lire pe noapte, plus micul dejun, şi ne uităm la televizor. Miss Margaret e coborâtă dintr-un film de Cinematecă. Dacă există un şablon al englezoaicelor de 50 de ani coborâte din filmele de Cinematecă, atunci miss Margaret e cel mai bun exemplu. Faţă roşiatică, ochi sfredelitori, o tonă de bun simţ. Pensiunea ei străluceşte de curăţenie. Dimineaţa serveşte micul dejun cu un soi de severitate care te face să crezi că pe vremuri a fost profesoară într-un colegiu de fete. Cărora le-ar fi fost fatală o eventuală evadare, la zece seara, pentru o întâlnire cu “dear Johnny”. Te întreabă ce vrei să serveşti:
– Bacon ‘n eggs?
– OK (poţi refuza clasicul în ţara clasicului?)
– Cu fasole?
– Cu.
– Şi cu cârnaţi?
– Şi cu cârnaţi.
– Lapte sau cafea?
– Cafea cu lapte.
– OK
Se duce spre bucătărie mulţumită. Băieţii ăştia din Bosnia (oh, Margaret, ţi-am spus de cel puţin 20 de ori că suntem din România!) n-au pretenţii mari. În schimb, spaniolii de la masa de alături au băut până acum două cutii de suc de portocale. “More juice, more juice, please!”.
Miss Margaret nu vorbeşte mult. Când ne-am întors de la Newcastle, după meciul cu Franţa, ne-a interpelat sec, în timp ce urcam scările:
– Nu vă simţiţi prea bine, bănuiesc.
– Normal! Am pierdut un meci pe care speram să-l câştigăm.
N-o interesează fotbalul, dar cu campionatul ăsta trebuie să fie la curent. Mai ales când are în gazdă doi ziarişti bosniaci. Sau români, fir-ar să fie şi Doamne iartă-mă!
