Cum să te relaxezi (la alţii): Gyula!

După ce vara s-a instalat cu arme şi bagaje, terorizând cu temperaturi din ce în ce mai mari România, bucureştenii au început, din plictiseală sau din sânge fierbinte, să migreze. Unii au ştrandul în capătul străzii şi, din lipsă de opţiuni, îşi pun epidermele la dispoziţia ciupercilor de tot felul. Alţii îşi aruncă ţoalele în portbagaj şi pleacă spre Litoral, făcându-şi cruce în cerul gurii să nu se ambuteieze pe autostrada Soarelui Apune sau să facă doar patru ore şi jumătate în loc de şase. Iubitorii de munte aleargă spre Valea Prahovei, cea mai la îndemână opţiune, uitând că în ţara asta o plecare pe un drum naţional echivalează cu o aventură asortabilă cu un flacon de diazepam.

Oriunde vrei să pleci, din Bucureşti, îţi faci nervi, transformându-ţi ieşirea de weekend într-un coşmar automobilistic. Cel mai bine e să pleci în timpul săptămânii şi să te prindă sâmbăta undeva la o terasă, privind amuzat la hoardele de înfierbântaţi care n-au avut norocul de a pleca din timp. După ce depăşeşti problema transportului, la destinaţie ai parte de preţuri uriaşe, servicii mizerabile şi, de foarte multe ori, manele cu sonorul la maxim. (Rătăcind zilele trecute pe YouTube în căutare de hit-uri ale epocii de piatră din anii 90, am dat peste Ochii tăi, cântată de L.A., maneaua care a dat startul nebuniei. Pe cinstea mea dacă aia nu sună ca un Chopin pe lângă cele de azi!). Aşa se face că pentru bucureşteni termenul “relaxare de weekend în afara oraşului” e o Fata Morgana pe care o sărută rar şi, de cele mai multe ori, iluzoriu (că d-aia e Morgana!).

Săptămâna trecută am fost la Oradea, cu treabă. “Hai să-ţi arăt cum te poţi relaxa în Ungaria!”, mi-a propus prietenul Cristi, într-un moment de inspiraţie divină. Hai! Ne-am urcat în maşină şi, după 70 de km şi o oră de mers şnur, am oprit la Gyula. Gyula e genul ăla de orăşel liniştit pe care o crimă l-ar zgudui din temelii: fo’ 35.000 de locuitori şi o stare de spirit de ingenuă detaşare. Chestia e că, pe lângă atmosfera prietenoasă, Gyula mai are o mare calitate: are un ştrand, Várfürdő (sau, ceva mai simplu, Băile Cetăţii) pe care orice bucureştean şi l-ar dori cât mai aproape (deşi, cu siguranţă că dacă l-ar avea aproape ar avea grijă să-l manelizeze în cel mai scurt timp). “Ştrand” e mai degrabă un termen oficial. Locul e o combinaţie între aquaparc şi spa, având ca target persoanele de la 3 la 93 de ani. În exterior, Várfürdő dispune de fel de fel de tobogane, de tot soiul de piscine (inclusiv una olimpică şi una cu valuri), un paradis acvatic pentru copii, dar şi restaurante, terase, buticuri şi tarabe, în aşa fel încât să nu-ţi lipsească nimic. În interior, e spa-ul. Fabulos. Bazin cu revelaţii, bazin submersibil, apǎ subtermalǎ în creştere de nivel, masaj în poziţie culcatǎ, duş de grumaz, arici de apǎ, coridor cu curenţi, duş scotian, saună, cabinǎ de aburire şi aşa mai departe, un univers făcut pentru a te duce în al nouălea cer.

Nu mă opresc fără a spune câte ceva despre preţuri. Dacă ai merge la aşa ceva în Poiana Braşov sau în Mamaia, cardul ţi s-ar goli instant. La Várfürdő lucrurile stau altfel. Intrarea costă circa 30 de lei, dar au tot felul de preţuri şi abonamente. Pentru centrul welness, biletul e numai 15 lei pentru o zi întreagă! Un piept de pui cu cartofi costă tot în jur de 15 lei, o salată vreo 3 şi tot aşa, preţuri de bun simţ, atmosferă de vacanţă, oameni normali, lipsiţi de fiţe, care nu vin să îşi etaleze lanţurile de aur sau maşinile ci să se relaxeze şi să-şi încarce bateriile. Am plecat de acolo după două ore (deşi îmi doream să stau o săptămână) cu o idee fixă: de ce mama naibii alţii sunt în stare să facă lucruri civilizate şi să se comporte ca atare iar românii continuă să trăiască într-un uriaş, frăţesc şi foarte moţat rahat?