Castelul (meu) şi arhitectele

Acum vreo lună, primesc de la Răzvan Penescu (Liternet) o solicitare oarecum ciudată. O cititoare a site-ului îi scrisese rugându-l să-i recomande un scriitor pe care ea să-l invite în cadrul unui club literar. Un grup de zece femei, majoritatea arhitecte, se întâlneau în mod regulat la fiecare dintre ele acasă, pe rând, urmând a comenta o carte pe care o citiseră toate, de comun acord, la propunerea uneia dintre ele. De această dată se hotărâseră să adauge un pic de condiment şi să aibă un invitat, dacă se poate, chiar autorul cărţii (în cazul că acesta ar fi fost român).

“Vrei să te duci?”, m-a întrebat Răzvan. În primă fază i-am desenat un NU imens: prezenţa în mijlocul a zece femei necunoscute poate fi o sabie cu două tăişuri. Fiindcă dincolo de partea frumoasă a faptului că cele zece ţi-au cumpărat cartea şi te citesc, te poţi trezi la faţa locului cu o avalanşă de lucruri venite din întunecata zonă a misterului feminin (latura malefică), menită să-ţi îngroape orice urmă de bunăvoinţă artistică. Noroc că prima fază a durat doar cinci secunde, fiind imediat asaltată de cea de-a doua, transpusă într-un imens val de curiozitate: de ce nu? “De ce nu?”, i-am răspuns lui Răzvan. “Pune-mă în legătură cu ele”.

Şi m-a pus în legătură cu Irina Meliţă, a cărei rând era în a alege cartea şi care dorea să facă o surpriză colegelor de… club invitând autorul la discuţii. După un schimb de mailuri am căzut de acord asupra zilei, lăsând timpul necesar pentru ca lumea să citească romanul. Apoi m-am dus.

Lăsasem la o parte glumele din redacţie care sugerau că există două variante de întâmpinare: în varianta a), zece doamne de 50 de ani m-ar fi supt de energie vreme de două ore, timp în care ar fi trebuit să fac faţă unui val de uşoară antipatie intelectuală. În varianta b), zece tinerele cu “Mincul” abia terminat s-ar fi aruncat într-un şir de miştouri de plictisitoare sorginte sovietică, pe care ar fi trebuit să le suport condescendent, abordând un surâs tâmp. Despre halucinaţiile erotice ale colegilor nu vă povestesc – sunt lesne de imaginat.

Nu erau zece, ci şapte. Nu că ar avea vreo importanţă – probabil că dacă ar fi venit toate, lucrurile ar fi stat la fel. Partea bună este că am o părere foarte bună despre arhitecte. Cred că sunt genul de persoane care ştiu să îmbine perfect inteligenţa cu latura sexy, adăugând la toate astea un strop de nebunie pozitivă care le marchează, dealtfel, şi latura artistică. Nu aveau 50 de ani, nici 20, prin urmare variantele a si b au picat din start. Nu erau toate arhitecte, dar cele care nu erau aveau legătură cu zona, ba mai mult, erau oarecum colege de breaslă, la Elle. Prin urmare am trecut instant la varianta c) care arăta cam aşa:

O atmosferă caldă într-un decor modern, lumină difuză, muzică bună, un labrador simpatic (ador labradorii!), o gazdă (Irina) impecabilă, cele 7 doamne/domnişoare din zona 28-30, unele dintre ele proaspete mămici, lejere, elegante în ţinută şi limbaj. În aceste condiţii a urmat o discuţie uşoară despre Castelul prinţesei de caramel, pe care o citiseră, unele cu atenţie (şi-au notat şi pasaje), altele foarte rapid. Au pus întrebări, au apreciat, au criticat (uraaa, în sfârşit!), au căutat să înţeleagă una sau alta şi, în final, au alunecat către discuţii conexe, inclusiv de genul “hai să ne deschidem o editură!”, derivată din “eu am vrut să-mi deschid cândva o librărie!”.

În concluzie, m-am simţit foarte bine. Habar n-am cum s-au simţit ele sau dacă au apreciat iniţiativa Irinei de a alege Castelul pentru lectură şi de a invita autorul lui la faţa locului. După două ore le-am lăsat să discute în continuare, cu vinul în pahare, fără a-mi imagina absolut nimic dintr-o eventuală dezlănţuire “de după”. Am luat întâlnirea ca pe o experienţă pozitivă şi plăcută! Într-o lume nebună şi crizată se pot întâmpla şi lucruri normale. De exemplu, câteva prietene să se adune la un pişcot şi să-şi împărtăşească impresiile despre cartea comună pe care au citit-o.

Am văzut acum o vreme filmul The Jane Austen Book Club, în care şase tipe din California se întâlnesc în mod constant pentru a comenta cărţile scriitoarei lor favorite. Întâlnirea cu arhitectele m-a dus cu gândul la acest film. Şi dacă ele mi-au sugerat că acţiunea Castelului ar fi trebuit să aibă loc la Bucureşti, şi nu la Paris (care li se pare supraevaluat), m-am gândit automat că Bucureştiul nu e foarte departe de California. Nimic mai simplu, important e să vrei să crezi asta.