Fără Thriller şi Bad, fără Dirty Diana şi Billie Jean, muzica pop a anilor 80-90 ar fi arătat mult mai ternă. Îmi amintesc cum, la 13-14 ani, priveam fascinat la un video Akai casete pe care erau înregistrate videoclipurile celui care avea să fie numit “King of Pop”. Thriller după Thriller, eram îngrozit de zombies-ii care ieşeau din cripte şi se alăturau într-un dans perfect unui puştan slăbănog şi creţ, pe atunci negru, care încerca să-şi seducă iubita purtând în ochi secrete şi luciri de vârcolac.
Nu l-am considerat pe Michael Jackson un idol personal. Eram prea agăţat de Lennon şi nebunia tardiv beatlesiană ce cuprinsese adolescentimea română în acei ani. Dar l-am privit întotdeauna cu respect, aşezându-l alături de Elvis ţi John, ca fiind unul dintre cei trei oameni care au schimbat pentru totdeauna faţa muzicii. El a dispărut în acelaşi mod subit şi teatral în care o fac cei pentru care “geniu” nu e doar un cuvânt din dicţionar, ci o stare lăuntrică. Ceaţa prin care a trecut în ultimii ani, acuzele de pedofilie, fizicul din ce în ce mai căzut, seceta creaţiei, falimentul inevitabil, declanşat de avocaţi – toate acestea nu-l coboară pe Michael Jackson de pe un soclu pe care îl deţine de mult şi pe care va continua să danseze în eternitate, făcând copiii să holbeze ochii la misteriosul “moon walk”. Un brand personal dar şi o pecete a unei vieţi desfăşurate, parcă, în altă galaxie.
My favourite MJ song:
